Corpul Aerian al Armatei Statelor Unite (United States Army Air Corps, USAAC) a fost componenta de serviciu de război aerian a Armatei Statelor Unite între 1926 și 1941. După Primul Război Mondial, pe măsură ce aviația a devenit o parte din ce în ce mai importantă a războiului modern, s-a dezvoltat o ruptură filosofică între personalul armatei terestru, mai tradițional, și cei care considerau că aeronavele erau subutilizate și că importanța operațiunilor aeriene era neglijată din motive politice, care nu aveau legătură cu eficacitatea lor. Serviciul Aerian al Armatei Statelor Unite a fost redenumit Corpul Aerian al Armatei Statelor Unite (USAAC) la 2 iulie 1926, fiind parte a din Armata Statelor Unite ale Americii. Corpul Aerian a devenit Forțele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF) la 20 iunie 1941, dobândind o mai mare autonomie față de structura de comandă de nivel mediu a Armatei. În timpul Al Doilea Război Mondial, deși nu era un eșalon administrativ, Corpul Aerian (AC) a rămas una dintre ramurile de luptă ale Armatei până în 1947, când a fost desființat legal prin legislația care a înființat Departamentul Forțelor Aeriene
Corpul Aerian a fost redenumit de către Congresul Statelor Unite în mare parte ca un compromis între susținătorii unei arme aeriene separate și cei ai comandamentului tradiționalist al armatei, care considerau armata aeriană ca o ramură auxiliară pentru sprijinirea forțelor terestre. Deși membrii săi au lucrat pentru promovarea conceptul de putere aeriană și o forță aeriană autonomă în anii dintre războaiele mondiale, scopul său principal, conform politicii armatei, a rămas sprijinirea forțelor terestre, mai degrabă decât operațiunile independente.
La 1 martie 1935, încă luptându-se cu problema unei forțe aeriene separate, Armata a activat Cartierul General al Forțelor Aeriene pentru controlul centralizat al unităților de luptă aeriene din Statele Unite continentale, separat de Corpul Aerian, dar coordonat cu acesta. Separarea Corpului Aerian de controlul unităților sale de luptă a cauzat probleme de unitate de comandă, care au devenit mai acute pe măsură ce Corpul Aerian s-a extins în pregătirea pentru al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost rezolvată prin crearea Forțelor Aeriene ale Armatei (AAF), făcând ambele organizații subordonate noului eșalon superior.
La 20 iunie 1941, funcționalitatea Corpului Aerian al Armatei ca principală ramură aeriană a Armatei SUA s-a transformat în aceea de elemente exclusiv de instruire și logistică ale noilor Forțe Aeriene ale Armatei SUA, care au înglobat fosta Forță Aeriană a Cartierului General General în noua organizație Comandamentului de Luptă al Forțelor Aeriene pentru operațiuni de luptă pe front. Acest nou element, împreună cu Corpul Aerian, au alcătuit United States Army Air Forces (USAAF)..
Corpul Aerian a încetat să mai aibă o structură administrativă după 9 martie 1942, dar, în calitate de „organizație statutară permanentă a armatei aeriene și componentă principală a Forțelor Aeriene ale Armatei”, majoritatea covârșitoare a personalului repartizat la AAF era formată din membri ai Corpului AerianCraven and Cate, Vol. 6, p. 31..
Crearea Corpului Aerian .
Serviciul Aerian al Armatei Statelor Unite (United States Army Air Service) a avut o istorie scurtă, dar turbulentă. Creat în timpul Primului Război Mondial prin decretul prezidențial al președintelui Woodrow Wilson, după ce America a intrat în război în aprilie 1917, pe măsură ce utilizarea avioanelor și a aviației în scopuri militare devenea tot mai evidentă pe măsură ce războiul se apropia de apogeu, Serviciul Aerian al Armatei Statelor Unite a obținut autoritate legislativă permanentă în 1920, ca ramură combatantă a Armatei Statelor Unite (United States Army). A urmat o luptă de șase ani cu privire la valoarea unei forțe aeriene independente între adepții puterii aeriene și susținătorii serviciilor militare tradiționale, intensificată de luptele pentru fonduri cauzate de bugetele reduse, care au constituit un impuls pentru independență la fel de important ca orice alt factorTate (1998), pp. 185–188..
Consiliul Lassiter, un grup de ofițeri din Statul Major General, a recomandat în 1923 ca Serviciul Aerian să fie întărit în timp de război cu o forță ofensivă formată din unități de bombardament și vânătoare sub comanda cartierului general al armatei, iar multe dintre recomandările sale au devenit regulamente ale armatei. Departamentul de Război dorea să pună în aplicare recomandările Consiliului Lassiter, dar administrația președintelui Calvin Coolidge a ales în schimb să economisească prin reducerea radicală a bugetelor militare, în special al ArmateiTate (1998), p. 30. Administrația Coolidge s-a lăudat că a redus bugetul Departamentului de Război cu 75%. Comitetul Lampert al Camerei Reprezentanților a propus în decembrie 1925 crearea unei forțe aeriene unificate, independentă de armată și marină, precum și a unui departament al apărării care să coordoneze cele trei armeMaurer (1987), pp. 72–73.. Cu toate acestea, în septembrie 1925, Coolidge a numit un alt comitet, condus de Dwight Morrow, cu scopul declarat de a studia „cele mai bune mijloace de dezvoltare și aplicare a aviației în apărarea națională”, dar, în realitate, pentru a minimiza impactul politic al curții marțiale în care se afla (și pentru a anticipa concluziile Comitetului Lampert). Comitetul a declarat că nu exista nicio amenințare de atac aerian asupra Statelor Unite, a respins ideea unui departament al apărării și a unui departament separat al aviației și a recomandat reforme minore, printre care și redenumirea serviciului aerian pentru a-i conferi „mai mult prestigiu”Maurer (1987), pp. 73–74..
La începutul anului 1926, Comisia pentru afaceri militare a Congresului a respins toate proiectele de lege prezentate în fața sa de ambele părți implicate în această problemă. Aceștia au ajuns la un compromis prin care concluziile Comisiei Morrow au fost adoptate ca lege, oferind în același timp forțelor aeriene un „plan cincinal” de extindere și dezvoltare. Generalul-maior , șeful Serviciului Aerian, a propus ca acesta să devină un serviciu semi-independent în cadrul Departamentului de Război, similar Corpului de Marină din cadrul Departamentului Marinei, dar propunerea a fost respinsă. A fost acceptată doar schimbarea cosmetică a denumiriiTate (1998), pp. 45–47 Propunerea generalului Patrick de creare a unui corp aerian echivalent cu Corpul de Marină a fost caracterizată de generalul de brigadă (și nu pentru prima și nici pentru ultima dată de către oponenții din Statul Major al Armatei care se opuneau independenței Corpului Aerian) ca fiind o „schemă de promovare”.. Legislația a schimbat denumirea Serviciului Aerian în Corpul Aerian, (în cuvintele unui analist) „consolidând astfel concepția aviației militare ca armă ofensivă, de atac, mai degrabă decât ca serviciu auxiliar”Greer (1985), p. 29.".
Legea privind Corpul Aerian a intrat în vigoare la 2 iulie 1926. În conformitate cu recomandările Comisiei Morrow, legea a creat un post suplimentar de Secretar adjunct al Apărării pentru a „contribui la promovarea aeronauticii militare” și a înființat o secție aeriană în fiecare divizie a Statului Major General pentru o perioadă de trei ani. Doi generali de brigadă suplimentari urmau să ocupe funcția de șefi adjuncți ai Corpului AerianToți generalii din Corpul Aerian aveau grade temporare. Corpul Aerian nu a avut niciun membru promovat la gradul de ofițer general permanent până în 1937, iar acesta a fost imediat îndepărtat din Corpul Aerian. Dispozițiile anterioare ale Legii apărării naționale din 1920, potrivit cărora toate unitățile aeriene erau comandate numai de personal calificat și se acorda în continuare plata pentru zboruri, au fost menținute. Corpul Aerian a păstrat, de asemenea, „Prop and Wings (elicea și aripile)” ca insignă a ramurii sale până la desființarea sa în 1947. Patrick a devenit șeful Corpului Aerian, iar generalul de brigadă a continuat să fie primul său adjunct. La 17 iulie 1926, doi locotenenți-colonei au fost promovați la gradul de general de brigadă pentru un mandat de patru ani în calitate de adjuncți ai șefului Corpului Aerian: , pentru comanda noului Centru de Instruire al Corpului Aerian, și William E. Gillmore, pentru comanda Divizia MaterialelorMaurer (1987), p. 74 Gillmore fusese șeful Diviziei de Aprovizionare a Serviciului Aerian. Atât el, cât și Lahm au îndeplinit o singură misiune. Dintre cei trei șefi adjuncți, Fechet i-a succedat lui Patrick în decembrie 1927, Gillmore s-a pensionat la 30 iunie 1930, iar Lahm a revenit la gradul său permanent la 16 iulie 1930.
Cu privire la noua lege și organizație, Wesley F. Craven și James L. Cate, în istoria oficială a Forțelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite, au concluzionat că: Proiectul de lege care a fost în cele din urmă adoptat se pretindea a fi un compromis, dar se baza în mare măsură pe recomandările lui Morrow. Legea privind Corpul Aerian din 2 iulie 1926 nu a adus nicio inovație fundamentală. Schimbarea denumirii nu a însemnat nicio schimbare de statut: Corpul Aerian era în continuare o ramură combatantă a armatei cu mai puțin prestigiu decât infanteria.Craven and Cate Vol. 1, p. 29.
Poziția armatei aeriene în cadrul Departamentului de Război a rămas în esență aceeași ca înainte, adică unitățile aeriene se aflau sub controlul operațional al diverselor comandamente regionale ale forțelor terestre și nu al Corpului Aerian, care a rămas responsabil pentru achiziționarea și întreținerea aeronavelor, aprovizionare și instruire. Din cauza lipsei unor atribuții și responsabilități specificate legal, noua funcție de Secretar adjunct al Războiului pentru Aer, deținută de din iulie 1926 până în martie 1933, s-a dovedit a fi de puțin ajutor în promovarea autonomiei forțelor aerieneTate (1998), p. 60..
Programul de extindere pe cinci ani Legea Corpului Aerian a autorizat derularea unui program de extindere pe o perioadă de cinci ani. Cu toate acestea, lipsa fondurilor a determinat amânarea începerii programului până la 1 iulie 1927. Patrick a propus o creștere la 63 escadrile tactice (de la 32 existente) pentru menținerea programului Consiliului Lassiter deja în vigoare, dar șeful de stat major, generalul a respins recomandarea în favoarea unui plan elaborat de generalul de brigadă al forțelor terestre , care propunea 52 de escadrileMaurer (1987), p. 196.Tate (1998), pp. 138–140Statul Major General a considerat „planul cincinal” ca fiind un adversar al Armatei în general și l-a combătut cu înverșunare, invocându-l ca pe o forță distructivă cu fiecare ocazie. Generalul Drum a prezidat, de asemenea, Comisia Drum din 1933, creată special pentru a se opune (și revizui) planurile și cererile de alocare de fonduri prezentate de șeful Corpului Aerian Foulois, care nu erau pe placul Statului Major General.. Legea autoriza extinderea la 1.800 de avioane, 1.650 de ofițeri și 15.000 de soldați, care urmau să fie atinse în etape regulate pe o perioadă de cinci ani. Niciunul dintre obiective nu a fost atins până în iulie 1932. Niciuna dintre creșterile relativ modeste ale numărului de avioane sau ofițeri nu a fost realizată până în 1938, deoarece nu au fost alocate fonduri adecvate, iar venirea Marii crize economice a forțat reduceri atât în domeniul salarial cât și în cel al dotării și modernizării la nivelul întregii armateMaurer (1987), p. 200.. Din punct de vedere organizațional, Corpul Aerian s-a dublat de la șapte la cincisprezece grupuri, dar extinderea a fost inutilă, deoarece toate erau grav subdimensionate în ceea ce privește aeronavele și piloțiiMaurer (1987), p. 216..