Intertextualitatea reprezintă modelarea sensului unui text de către un alt text, fie prin strategii compoziționale deliberate, cum ar fi citarea, aluzia, calchierea, plagiatul, traducerea, pastișa sau parodia, fie prin interconexiunile dintre opere similare sau înrudite percepute de public sau un cititor al textului. Aceste referințe sunt uneori făcute în mod deliberat și depind de cunoștințele și înțelegerea prealabilă a referentului de către cititor, dar efectul intertextualității nu este întotdeauna intenționat și uneori este accidental. Adesea asociată cu strategiile folosite de scriitorii care lucrează în registre imaginative (ficțiune, poezie și dramă și chiar texte nescrise, cum ar fi arta performativă sau media digitale), intertextualitatea poate fi acum înțeleasă ca intrinsecă oricărui text.
Intertextualitatea a fost împărțită în două categorii, referențială și tipologică. Intertextualitatea referențială se referă la utilizarea fragmentelor în texte, iar intertextualitatea tipologică se referă la utilizarea modelului și structurii în textele tipice. Se poate face, de asemenea, o distincție între iterabilitate și presupoziție. Iterabilitatea se referă la „repetabilitatea” anumitor texte compuse din „urme”, fragmente din alte texte care contribuie la constituirea sensului acestora. Presupoziția se referă la presupunerile pe care un text le face despre cititorii și contextul său. După cum a scris filosoful William Irwin, termenul „a ajuns să aibă o semnificație diferită cu fiecare persoană care îl utilizează, de la cei fideli viziunii originale a Juliei Kristeva până la cei care îl folosesc pur și simplu ca o modalitate elegantă de a vorbi despre aluzie și influență”.
Istorie miniatura|Romanul Ulise al lui James Joyce din 1922 are o relație intertextuală cu Odiseea lui Homer . Julia Kristeva a inventat termenul „intertextualitate” (intertextualité) în încercarea de a sintetiza semiotica lui Ferdinand de Saussure: studiul său asupra modului în care semnele își derivă semnificația din structura unui text (dialogismul lui Bahtin); teoria sa sugerează un dialog continuu cu alte opere literare și alți autori; totodată, examinarea multiplelor semnificații ale textelor sau „heteroglossia” (în special în cazul romanelor) sau ale cuvintelor individuale. Potrivit Kristevei , „noțiunea de intertextualitate înlocuiește noțiunea de intersubiectivitate” atunci când ne dăm seama că sensul nu este transferat direct de la scriitor la cititor, ci este mediat sau filtrat de „coduri” transmise scriitorului și cititorului de către alte texte. De exemplu, când citim Ulise de James Joyce, îl decodificăm ca pe un experiment literar modernist sau ca răspuns la tradiția epică, ori ca parte a unei alte conversații, sau ca parte a mai multor conversații simultan. Această viziune intertextuală asupra literaturii, așa cum a prezentat-o Roland Barthes, susține conceptul conform căruia sensul unui text nu se află în text, ci este produs de cititor în relație atât cu textul în cauză, cât și cu rețeaua complexă de texte evocate de procesul de lectură.
Deși conceptul teoretic de intertextualitate este asociat cu postmodernismul, tehnica în sine nu este nouă. Pasaje din Noul Testament citează din Vechiul Testament iar cărți din Vechiul Testament, precum Deuteronomul sau profeții, se referă la evenimentele descrise în Exod (pentru discuții privind utilizarea „intertextualității” pentru a descrie utilizarea Vechiului Testament în Noul Testament, vezi Porter 1997; Oropeza 2013; Oropeza & Moyise, 2016). În timp ce un critic de redactare ar folosi o astfel de intertextualitate pentru a argumenta în favoarea unei anumite ordini și a unui anumit proces de autorizare a cărților în cauză, critica literară adoptă o perspectivă sincronică care tratează textele în forma lor finală, ca un corp literar interconectat. Acest corp interconectat se extinde la poeziile și picturile ulterioare care se referă la narațiuni biblice, la fel cum alte texte construiesc rețele în jurul istoriei și mitologiei clasice grecești și romane.
Poststructuralism O teorie mai recentă, cum ar fi cea formulată în lucrarea Danielei Caselli,
,,Beckett's Dantes : Intertextualitatea în ficțiune și critică” (MUP 2005), reexaminează „intertextualitatea” ca pe o producție în cadrul textelor, mai degrabă decât ca pe o serie de relații între texte diferite. Unii teoreticieni ai postmodernismului vorbesc despre relația dintre „intertextualitate” și „hipertextualitate” (a nu se confunda cu hipertextul, un alt termen semiotic inventat de Gérard Genette); intertextualitatea face din fiecare text un „iad viu pe pământ” și o parte dintr-un mozaic mai mare de texte, la fel cum fiecare hipertext poate fi o rețea de link-uri și parte a întregului World-Wide Web. World-Wide Web a fost teoretizat ca fiind un tărâm unic al intertextualității reciproce, în care niciun text anume nu poate pretinde centralitate, însă textul web produce în cele din urmă imaginea unei comunități – grupul de persoane care scriu și citesc textul folosind strategii discursive specifice.
Exemple din literatură Câteva exemple de intertextualitate din literatură includ:
Poate cel mai vechi exemplu de autor neanonim care face aluzie la altul este atunci când Euripide, în Electra sa (410 î.Hr.), parodiază (în versurile 524-38) scena recunoașterii din The Libation Bearers de Eschil. The house of Asterion (1947) de Jorge Luis Borges : O repovestire a mitului grecesc al lui Tezeu și Minotaur, spusă din perspectiva lui Asterion, Minotaurul . La răsărit de Eden (1952) de John Steinbeck : O repovestire a relatării Genezei, cu acțiunea plasată în Valea Salinas din nordul Californiei. Ulise (1922) de James Joyce: O repovestire a Odiseei lui Homer, a cărei acțiune se petrece la Dublin. Absalom, Absalom! (1936) de William Faulkner : O repovestire a poveștii lui Avesalom din Samuel, cu acțiunea plasată în Mississippi-ul din perioada antebelică. Earthly Powers (1980) de Anthony Burgess : O repovestire a romanului Le Miracle du grand saint Nicolas de Anatole France din secolul al XX-lea. The Dead Fathers Club (2006) de Matt Haig : O repovestire a piesei Hamlet de Shakespeare, cu acțiunea plasată în Anglia modernă. A Thousand Acres (1991) de Jane Smiley : O repovestire a piesei Regele Lear de Shakespeare, cu acțiunea plasată în zona rurală din Iowa. Perelandra (1943) de C.S. Lewis : O altă repovestire a Genezei, bazată tot pe Paradisul pierdut de Milton, dar cu acțiunea plasată pe planeta Venus. Întinsa mare a sargaselor (1966) de Jean Rhys : O intervenție metatextuală asupra romanului Jane Eyre de Charlotte Brontë, povestea „femeii nebune din pod” spusă din perspectiva ei. The Legend of Bagger Vance (1996) de Steven Pressfield : O repovestire a cărții Bhagavad Gita, care se petrece în 1931, în timpul unui meci extraordinar de golf. Jurnalul lui Bridget Jones (1996) de Helen Fielding : O comedie romantică modernă „literatură despre femei tinere” care repetă și face referire la romanul Mândrie și prejudecată de Jane Austen. Cartierul Tortilla (1935) de John Steinbeck : O repovestire a legendelor arturiene, a cărei acțiune se petrece în Monterey, California, în perioada interbelică. Din jale se întrupează Electra (1931) de Eugene O'Neill : O repovestire a romanului Orestia de Eschil, a cărei acțiune se petrece în Noua Anglie de după Războiul Civil American. Evanghelia după Matei narează primii ani din viața lui Iisus, urmând un model din Cartea Exodului din Biblia ebraică. Frankissstein (2019) de Jeanette Winterson : O repovestire a romanului clasic Frankenstein din 1818 scris de Mary Shelley, care examinează probleme actualizate ale monstruosului, adică roboții sexuali și crionică.
Concepte conexe Lingvistul Norman Fairclough afirmă că „intertextualitatea este o chestiune de recontextualizare”Linell, Per. "Discourse across boundaries: On recontextualizations and the blending of voices in professional discourse," Text, 18, 1998, p. 154.. Potrivit lui Per Linell, recontextualizarea poate fi definită ca „transferul și transformarea dinamică a ceva dintr-un discurs/text în context ... în altul”Linell, Per. "Discourse across boundaries: On recontextualizations and the blending of voices in professional discourse," Text, 18, 1998, p. 154.. Recontextualizarea poate fi relativ explicită – de exemplu, când un text citează direct altul – sau relativ implicită – ca atunci când „același” sens generic este rearticulat în diferite texteOddo, John. Intertextuality and the 24-Hour News Cycle: A Day in the Rhetorical Life of Colin Powell's U.N. Address. East Lansing, MI: Michigan State University Press, 2014.: 132–133
Mai mulți cercetători au observat că recontextualizarea poate avea consecințe ideologice și politice importante. De exemplu, Adam Hodges a studiat modul în care oficialii de la Casa Albă au recontextualizat și modificat comentariile unui general militar în scopuri politice, evidențiind aspectele favorabile ale declarațiilor generalului și minimizând aspectele negative. Cercetătoarea în retorică Jeanne Fahnestock a descoperit că, atunci când revistele populare recontextualizează cercetările științifice, ele accentuează unicitatea descoperirilor științifice și conferă o mai mare certitudine faptelor raportate. În mod similar, John Oddo a afirmat că reporterii americani care au relatat despre discursul lui Colin Powell de la ONU din 2003 au transformat discursul lui Powell pe măsură ce l-au recontextualizat, conferind acuzațiilor lui Powell o certitudine și o justificare mai mari și chiar adăugând noi dovezi pentru a susține afirmațiile lui Powell.
Oddo a susținut, de asemenea, că recontextualizarea are un contrapunct orientat spre viitor, pe care îl numește „precontextualizare”. Potrivit lui Oddo, precontextualizarea este o formă de intertextualitate anticipativă în care „un text introduce și prezice elemente ale unui eveniment simbolic care urmează să se desfășoare”. De exemplu, susține Oddo, jurnaliștii americani au anticipat și au prezentat în avans discursul lui Colin Powell la ONU, transpunând discursul său viitor în prezentul normativ.
Aluzia Deși intertextualitatea este un termen literar complex și cu mai multe niveluri, este adesea confundat cu termenul mai comun „aluzie”. Aluzia este o referință trecătoare sau comună; o mențiune incidentală a ceva, fie directă, fie implicită. Asta înseamnă că este cel mai strâns legată atât de intertextualitatea obligatorie, cât și de cea accidentală, deoarece „aluzia” făcută se bazează pe faptul că ascultătorul sau spectatorul cunoaște sursa originală. Cu toate acestea, este văzută și ca accidentală, deoarece aluzia este în mod normal o expresie folosită atât de frecvent sau comun încât adevărata semnificație nu este pe deplin apreciată. Aluzia este cel mai adesea folosită în conversații, dialoguri sau metafore. De exemplu, „Am fost surprins că nasul lui nu creștea ca al lui Pinocchio”. Aceasta face o referire la Aventurile lui Pinocchio, scrisă de Carlo Collodi în care mica marionetă de lemn minte. Dacă aceasta ar fi o intertextualitate obligatorie într-un text, referințe multiple la acesta (sau la alte romane cu aceeași temă) ar fi utilizate pe tot parcursul hipertextului.
Plagiatul miniatura|Intertextualitatea în artă: „Nur eine Waffe taugt” (Richard Wagner, Parsifal, actul III), de Arnaldo dell'Ira, ca. 1930