miniatura|Grădina Vilei d'Este din Tivoli O grădină renascentistă este o grădină sau un parc creat în timpul și în stilul Renașterii. Pentru că primele grădini de acest fel au apărut în Italia, ele sunt numite uneori „grădini italiene”. Totuși grădinile în acest stil apărute mai târziu în Germania, Franța sau Anglia prezentau unele deosebiri față de grădinile italiene originale.
Cadru general Designul fundamental al grădinilor renascentiste își are rădăcinile în Italia. La sfârșitul secolului al XV-lea, o nouă perspectivă asupra vieții a început să apară aici, cu revenirea formelor, valorilor și ideilor din antichitate, care au influențat nu doar științele umaniste, dar și arhitectura și horticultura. Viziunea umanismului a dus și la o nouă înțelegere a grădinilor. Limitările medievale au fost abandonate, iar castelele și fortificațiile au fost înlocuite cu palate și vile. Naturii i se acordă o nouă importanță. De asemenea, trebuiau luate în considerare și nevoile de reprezentare ale noii clase de mijloc suburbane educate, care își construia tot mai multe locuri de petrecere a timpului liber și contemplație în afara orașelor, în special în nordul Italiei. miniatura|229x229px|Grădinile Vilei Medici din Castello, lângă Florența, au fost proiectate de Niccolò Tribolo
Antichitate și umanism Renașterea a marcat o tranziție semnificativă spre literatura și cultura antichității clasice, care, de foarte multe ori, contrazicea părerile Evului Mediu târziu. Prin această mișcare, umanismul a insistat pe „partea științific-spirituală", asumându-și drept dorințe și obiective vederile antice privind cultura și idealul umanității. Crearea individului educat devine obiectivul final al educației umaniste. miniatura|Parcul reconstruit al castelului Château de Villandry din Franța, cu grădinile sale ornamentale geometrice și de legume Figurile proeminente ale acestei epoci își căutau inspirație în figuri ale antichității precum Vitruviu sau Ovidius atunci când creau spații de locuit, cu scopul de a recrea ambianța antichității clasice. O serie de cadre naturale feerice, precum Epoca de Aur din mitologie, grădinile hesperidelor, nimfelor și ale muzelor, sau câmpiile Elizee ale lui Homer și Vergilius au fost descrise în lucrări literare studiate pentru proiectarea acestor spații. Descrieri literare detaliate ale grădinilor romane, precum cea a lui Lucius Licinius Lucullus de pe dealul Pincio, a lui Gaius Maecenas de pe colina Esquilin, Horti Sallustiani a lui Sallust, grădinile lui Iulius Cezar din Trastevere, grădinile imperiale de pe colina Palatină, și, în special, vasta Domus Aurea a lui Nero (descrisă în De vita Caesarum a lui Suetonius și care se întindea peste o sută de hectare și conținea câmpii, pământ arabil, podgorii, livezi și lacuri artificiale) au servit ca modele valoroase. Designul grădinilor renascentiste a fost influențat de estetica readusă la viață a antichității grecești și romane, bazându-se pe ideea de omogenitate ordonată, dar și pe folosirea scărilor, a sculpturilor și a elementelor acvatice.
Natură Maeștrii constructori ai epocii Renașterii au urmărit să realizeze un echilibru între arhitectură și natură prin idealurile lor. În ziua de azi, grădina renascentistă este numită și „a treia natură" - deosebindu-se de prima natură (neatinsă de om) și a doua natură (cultivată). miniatura|Grădinile complexului palatului San Lorenzo de El Escorial Grădina renascentistă era concepută pornind de la estetica ruralității (Ruris imitation) în contrast cu agitația orașului, înțelegând, alegoric, că natura produce formații care par artificiale. Natura a for reevaluată; a devenit suprafața pe care o nouă fericire putea fi trăită. Era vorba despre conexiunea, dar și competiția, dintre artă și natură. miniatura|Hortus Palatinus („Grădina Palatinată”) a fost grădina Castelului Heidelberg . A fost cea mai cunoscută grădină renascentistă din Germania și un model pentru grădini similare din alte reședințe germane. Idealul vilei și grădinii de la țară ca refugiu s-a răspândit în Italia încă de la Francesco Petrarca.
Creștinism Imensa importanță a bisericii în acea vreme a dus la dezvoltarea unei arhitecturi a grădinilor care combina idealurile creștine cu ideile antichității: de la spațiile cu grădini închise () ale cultului medieval al Sfintei Maria la deschisa grădină a Edenului. Conform lui Ulisse Aldrovandi, într-un paradiso terrestre, un paradis terestru, „spiritul și sufletul ar fi eliberate de impulsurile inferioare”. Lucrarea importantă a lui Erasmus din Rotterdam, Convivium religiosum, publicată în 1522, descrie tranziția de la stilul monastic hortus consclusus la grădina renascentistă făcută în stilul creștin. Atitudinea de bază a umanismului renascentist este optimismul, prin care spiritualizarea lumii reflectă consecvent o afirmație pozitivă a lumii.
În plus, designul grădinilor renascentiste a incorporat elemente din tradițiile horticole arabe, des întâlnite cu o reinterpretare creștină. Un exemplu este folosirea cascadelor, salsabil, care nu a presupus întotdeauna utilizarea scărilor și ar din practicile romane antice. Aceste elemente arabice au fost integrate în designul general al grădinilor, adăugând o notă distinctă și delicată la esteticul renascentist.
Geometrie și interrelații miniatura|Grădina Schallaburg din Austria În primul rând, utilizarea structurilor de ordine clasică, perspectiva, proporții, simetrie, cercuri, patrulaterale și triunghiuri, era o reflecție a relației strânse și admirația pentru esteticele antichității în timpul renașterii. Arhitecții de grădină au încercată să realizeze asta prin extinderea structurilor geometrice naturale (un simbol al ordinii cosmice) la unități mai mari. Ca rezultat, grădina renascentistă este des categorizată ca un tip de grădină geometrică, datorită varietății de forme geometrice și structurile plantelor. Relația dintre spațiul de afară și clădirea a fost recunoscută, iar constructorii și designerii de grădini au lucrat ca să le integreze într-o singură entitate. miniatura|Grădina renascentistă reconstruită a Palatului Episcopal din Kielce, Polonia În 1452, arhitectul Leon Battista Alberti și-a dedicat lucrarea "" (Despre Arhitectură) Papei Nicolae al V-lea. În această lucrare, Alberti s-a inspirat din descrierile grădinilor din Roma antică ale lui Pliny cel Tânăr. Alberti a incorporat aceste idei în instrucțiunile sale pentru selecție, plasare, decorație, și aranjarea vilelor. Aceste principii erau aplicabile și la designul palatelor, cât și a grădinilor, reflectând o abordare unificată pentru crearea spațiilor armonioase și plăcute din punct de vedere estetic.
Romanul alegoric "Hypnerotomachia Poliphili", scris de Francesco Colonna și publicat în 1499, a jucat un rol important în conturarea artei grădinilor renascentiste. Romanul, care atunci era considerat biblia designului al grădinilor, narează povestea lui Poliphilus, protagonistul, care vizitează o insulă cu o grădină vastă, incredibil de frumoasă și meticulous documentată. În această grădină, bogăția naturii se îmbină cu eleganța rafinată a formelor geometrice. Mulți designeri de grădini influențabili din Renașterea Italiană s-au inspirat din conceptele de grădină din roman, incorporându-le în propriile lor designuri.
Structuri peisagistice În Italia, primele grădini renascentiste au fost înființate fie în interiorul castelelor urbane existente, fie ca parte a unor vile rurale nou construite. Construcțiile de fortificații mai vechi au fost reamenajate pentru a găzdui aceste grădini. Constrângerile spațiale ale acestor zone au oferit fundația pentru designul noilor grădini. Reședințele de la țară, adesea situate pe pante, necesitau ca grădinile să fie amenajate pe terase pentru a se adapta terenului natural. Această amenajare era în conformitate cu conceptele planificatorilor de grădini, deoarece permitea includerea perspectivelor, a axelor, a lucrărilor în piatră și, cel mai important, a elementelor acvatice. În mediul urban, s-au făcut încercări de a încorpora forme de terase în grădini, deși acest lucru nu a fost întotdeauna realizabil. Cele mai mici unități de grădină găsite în orașe erau cunoscute sub numele de Giardini segreti (grădini secrete).
Elemente de design miniatura|248x248px|Fântânile elaborate cu trucuri de la Palatul Hellbrunn din Salzburg datează din perioada Renașterii târzii și au fost comandate de Prințul Arhiepiscop Markus Sittikus von Hohenems la începutul secolului al XVII-lea. Grădinile renascentiste au variat ca formă în diferite regiuni, cum ar fi Italia, Franța și zonele vorbitoare de limbă germană. Aceste diferențe au fost influențate în primul rând de circumstanțele în care au fost create. Grădinile noi din Italia au fost adesea înființate în zone rurale anterior nedezvoltate. În schimb, grădinile din Franța și regiunile vorbitoare de limbă germană au fost adesea construite în interiorul castelelor și palatelor existente, utilizând spațiile disponibile și adesea reutilizând fostele fortificații. Cerințele și preferințele distincte ale constructorilor au contribuit, de asemenea, la aceste variații. Grădinile franceze au fost adesea comandate de membri ai înaltei nobilimi, în timp ce crearea grădinilor în Italia a văzut o implicare mai mare din partea clasei patriciene înstărite. Clima a avut un impact asupra determinării opțiunilor de design. În ciuda acestor distincții regionale, au existat elemente stilistice comune.
Structuri de bază Zidurile de piatră, derivate din horticultura medievală, erau des folosite pentru a împrejmui grădinile. Axe, cum ar fi alei, alei, canale sau arcade, au fost introduse ca elemente generale care structurau perspectiva grădinii, ținând cont de locația și arhitectura clădirilor. Amenajarea generală consta de obicei din diferite secțiuni din cadrul complexului grădinii, cum ar fi grădini de agrement și grădini de legume, care erau proiectate să interacționeze între ele și să fie în armonie cu mediul natural înconjurător. În grădina renascentistă clasică, existau adesea până la patru zone dreptunghiulare aproximativ egale, cunoscute sub numele de All'italiana-, care prezentau forme geometrice puternice, cum ar fi pătrate, dreptunghiuri, diagonale și cercuri. Aceste zone erau adesea închise de galerii cu pavilioane de colț. O altă caracteristică distinctivă a grădinii renascentiste italiene era grota, un loc ascuns și misterios care simboliza un pasaj către lumea de dincolo sau o retragere secretă în grădină.
Formele populare de plantare în grădinile renascentiste includeau parterrele cu noduri, bordurile, gardurile vii, aleile, pergolele și treillages-urile . Grădinile erau accentuate cu și elemente ornamentale, adesea folosind lemn de buksus. În anumite grădini complexe, cum ar fi cele proiectate de , pot fi observate elemente timpurii de .
Printre plantele bulboase utilizate în mod obișnuit se numărau zambilele, crinii, diverse specii de iris și lalelele. În Italia, unde precipitațiile erau neregulate, era ceva obișnuit să se planteze aceste plante în ghivece de teracotă pentru cultivare.
Terase Treptele teraselor conectate prin scări au fost construite în funcție de dimensiunea și caracteristicile proprietății. Cultura vilelor italiene a înflorit pe versanții muntoși favorabili din punct de vedere climatic din Latium, Toscana și Liguria. Din cauza prevalenței malariei, zonele joase erau considerate nepotrivite. Chiar și în terraferma venețiană, singura zonă din Italia unde villegiatura (vacanța la țară) s-a dezvoltat în zonele de câmpii, primele vile au fost construite pe puținele dealuri disponibile. Dispunerea terasată a permis crearea unor scări complicate sau belvedere, oferind vederi panoramice.
Jocuri cu apă