thumb|upright=2.22|right| Imperiul German între 1871–1918. Excluzând partea germanofonă a imperiului multinațional austriac, această construcție geografică reprezenta Germania Mică.
Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma capitulării Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare.
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În ciuda problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămarea Imperiului romano-german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zonă geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea sa spre includerea altor state din Confederația Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de transport a facilitat afacerile și turismul, ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală.
Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală. Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: așa-numita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria), sau Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria).
Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (politicii realiste, „pragmatice”) practicată de Bismarck, și alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva iredentismului danez și a naționalismului francez au furnizat puncte focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o Germanie fără Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat cel puțin temporar problema dualismului.
Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al nouăsprezecelea Articol principal: Sfântul Imperiu Roman thumb|upright=1.3|right|alt=allegorical figure of Germania (woman, sword, flowing hair, flowing robes), seated, sword on her lap|Germania, personificare a națiunii germane, apare în fresca lui Philipp Veit (1834–36). Ea ține un scut cu stema Confederației Germane (vezi varianta mărită mai jos). Scuturile pe care stă ea sunt stemele primilor șapte Electori ai Sfântului Imperiu Roman. La începutul anilor 1800, țările germanofone numărau peste 300 de entități politice din cadrul Sfântului Imperiu Roman. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor mici și complexe ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari și bine definite ale Regatului Bavariei și ale Regatului Prusiei. Modul lor de guvernare varia și el: erau orașe imperiale libere, și ele de dimensiuni variate, de la puternicul Augsburg până la minusculul Weil der Stadt; teritorii ecleziastice, și ele cu influență și dimensiuni variate, cum ar fi bogata Abație Reichenau și puternica Arhiepiscopie de Köln; și state dinastice cum ar fi Ducatul de Württemberg. Aceste state formau Sfântul Imperiu Roman, și la unele momente numărau peste 1000 de entități. Din secolul al XV-lea, cu câteva excepții, principii electori ai Imperiului au ales împărați din Casa de Habsburg. Printre statele germanofone, mecanismele administrative și legale ale Sfântului Imperiu Roman au constituit teren de rezolvare a disputelor între țărani și nobili, și între jurisdicții separate. Prin organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise), unele state s-au grupat pentru a promova propriile interese regionale și organizaționale, inclusiv cooperarea economică și protecția militară.Vezi, de exemplu, James Allen Vann, The Swabian Kreis: Institutional Growth in the Holy Roman Empire 1648–1715. Vol. LII, Studies Presented to International Commission for the History of Representative and Parliamentary Institutions. Bruxelles, 1975. Mack Walker. German home towns: community, state, and general estate, 1648–1871. Ithaca, 1998.
Războiul celei de-a Doua Coaliții (1799–1802) a avut ca rezultat înfrângerea forțelor imperiale și aliate în fața lui Napoleon Bonaparte; tratatele de la Luneville (1801) și Amiens (1802) precum și Mediatizația din 1803 a transferat porțiuni mari din Sfântul Imperiu Roman statelor dinastice, a secularizat numeroase teritorii bisericești și majoritatea orașelor imperiale au dispărut din peisajul politic și legal iar populațiile acestor teritorii au devenit supuși ai ducilor și regilor. Acest transfer a dus la mărirea teritoriilor Württembergului și Badenului. În 1806, după o invazie reușită a Prusiei și după înfrângerea Prusiei și Rusiei la Jena-Auerstedt, Napoleon a dictat un tratat prin care Împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Roman.Robert A. Kann. History of the Habsburg Empire: 1526–1918,Los Angeles, 1974, p. 221. În actul de abdicare, Francisc a eliberat fostele posesiuni de datoriile și obligațiile față de el, și și-a păstrat doar titlul de Rege al Austriei, înființat din 1804. Golo Mann, Deutsche Geschichte des 19. und 20. Jahrhunderts, Frankfurt am Main, 2002, p. 70.
Creșterea naționalismului german în cadrul sistemului napoleonian
right|thumb|alt=stemă cu vultur bicefal, negru pe auriu|Stema Confederației Germane, denumită și Deutscher Bund Sub Imperiul Francez (1804–1814), naționalismul popular german a înflorit în statele germane reorganizate. Datorat în parte experienței comune (deși sub dominație franceză), au apărut diferite justificări pentru identificarea „Germaniei” ca un singur stat. Pentru filosoful german Johann Fichte,
Primele granițe, originare și cu adevărat naturale ale statelor sunt fără îndoială granițele lor interioare. Cei ce vorbesc aceeași limbă sunt uniți unii cu alții printr-o multitudine de legături invizibile de natura însăși, cu mult înainte să înceapă arta umană; ei se înțeleg unii cu alții și au puterea de a continua să se facă înțeleși din ce în ce mai clar; ei își aparțin unii altora și sunt, prin natură, un tot întreg și inseparabil.Johann Gottlieb Fichte, Address to the German Nation, 1808, Accesat la 6 iunie 2009.
O limbă comună poate servi ca baza unei națiuni, dar, după cum observă istoricii contemporani ce studiază Germania secolului al XIX-lea, a fost nevoie de mai mult decât simpla similitudine lingvistică pentru unificarea mai multor sute de state mărunte.James Sheehan, German History, 1780–1866, Oxford, 1989, p. 434. Experiența Europei Centrale germanofone din timpul dominației franceze a contribuit la conștientizarea unei cauze comune, aceea de a alunga invadatorii francezi și de a recâștiga controlul asupra teritoriilor proprii. Exigențele campaniilor lui Napoleon din Polonia (1806–1807), cele din Peninsula Iberică, din Germania apuseană, și ale dezastruoasei invazii a Rusiei din 1812 a deziluzionat numeroși germani, atât nobili cât și oameni de rând. Sistemul Continental al lui Napoleon a dus economia central-europeană în pragul ruinei. Invazia Rusiei a inclus aproape 125.000 de soldați din regiunile germane, iar pierderea acelei armate i-a încurajat pe mulți germani, din toate clasele sociale, să-și închipuie o Europă Centrală liberă de influența lui Napoleon.Jakob Walter și Marc Raeff. The diary of a Napoleonic foot soldier. Princeton, N.J., 1996. Înființarea unor miliții studențești cum ar fi Corpul liber Lützow este un exemplu al acestei tendințe.Sheehan, p. 384–387. thumb|upright=1.3|left|alt=monument în memoria unei bătălii, bloc înalt pătrat, cu soldat, imagini de soldaţi în jurul monumentului|Monumentul Bătăliei Națiunilor (Völkerschlachtdenkmal) din Leipzig, ridicat la centenarul acesteia, cinstește efortul poporului german pentru victoria împotriva lui Napoleon. Dezastrul din Rusia a slăbit controlul francez asupra principilor germani. În 1813, Napoleon a inițiat o campanie în statele germane pentru aducerea lor înapoi pe orbita franceză; Războiul de Eliberare ce a urmat a culminat cu marea bătălie de la Leipzig, denumită și Bătălia Națiunilor. Peste 500.000 de combatanți au dus lupte grele de-a lungul a trei zile, aceasta fiind cea mai mare bătălie terestră europeană din secolul al XIX-lea. Lupta a avut ca rezultat o decisivă victorie a Coaliției dintre Austria, Rusia, Prusia, Suedia și Saxonia, și a dus la sfârșitul dominației franceze la est de Rin. Succesul acesta a încurajat forțele Coaliției să-l urmărească pe Napoleon și dincolo de Rin; armata sa și guvernul s-au prăbușit, iar Coaliția victorioasă l-a încarcerat pe Napoleon în insula Elba. În timpul scurtei restaurații napoleoniene denumită Cele 100 de zile din 1815, forțele celei de-a Șaptea Coaliții, inclusiv o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington și o armată prusacă sub comanda lui Gebhard von Blücher a învins în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815).Deși armata prusacă și-a câștigat reputația în Războiul de Șapte Ani, înfrângerea umilitoare suferită la Jena și Auerstadt a strivit mândria simțită de numeroși prusaci față de soldații lor. În timpul exilului din Rusia, mai mulți ofițeri, inclusiv Carl von Clausewitz, s-au gândit la reorganizare și la noi metode de pregătire. Sheehan, p. 323. Rolul critic jucat de trupele lui Blücher, mai ales după retragerea forțată de pe câmpul de luptă de la Ligny cu o zi înainte, au ajutat la întoarcerea situației împotriva Franței. Cavaleria prusacă a urmărit pe francezii învinși în seara de 18 iunie, pecetluind victoria aliaților. Din perspectivă germană, acțiunile trupelor lui Blücher de la Waterloo și eforturile combinate de la Leipzig, au oferit un nou motiv de mândrie și entuziasm.Sheehan, p 322–23. Această interpretare a devenit o cărămidă importantă în construirea mitului Borussian de către istoricii naționaliști pro-prusaci ulterior, în secolul al XIX-lea.David Blackbourn, and Geoff Eley. The peculiarities of German history: bourgeois society and politics in nineteenth-century Germany. Oxford & New York, 1984, part 1; Thomas Nipperdey, German History From Napoleon to Bismarck, 1800–1871, New York, Oxford, 1983. Chapter 1.
Reorganizarea Europei Centrale și apariția dualismului german