Dreptul este sistemul de reguli care reglementează conduita oamenilor în relațiile lor sociale, în conformitate cu dreptatea. Dreptul subiectiv (în engleză right) este îndreptățirea unui individ la un lucru anume (drept de vot, drept la educație etc.). Dreptul pozitiv este totalitatea legilor adoptate într-un anumit sistem juridic. Garantul aplicării dreptului este statul. Izvoarele dreptului sunt legile adoptate de legiuitor, precum și, în sistemul common law, normele stabilite de judecători pe bază de precedent.
Într-o accepțiune largă, Dreptul reprezintă ansamblul regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în cadrul relațiilor sociale, dintr-o colectivitate cu un sistem politic determinat și posibil de a fi impuse, prin forța coercitivă a statului. Termenul de Drept desemnează și știința care studiază aceste reguli și norme juridice.
Cuvântul Drept provine din latinescul „directus”, care are ca sensuri „direct”, „linie dreaptă”, dar și „drept” sau „îndreptat”. Termenului juridic corespondent din limba latină este „jus” - „drept”, „dreptate”, „licit”.
Dreptul în general Definiția Dreptului În societatea omenească acțiunile omului sunt determinate de trebuințele sale. Aceste acțiuni, individuale sau și comune ale unor indivizi din societate, trebuie însă limitate pentru că, în mod inerent, interesele personale ale unuia vin deseori în conflict cu cele ale altuia, ceea ce ar putea dăuna însăși existenței societății. Diversitatea și complexitatea relațiilor sociale fac necesară organizarea și reglementarea raporturilor dintre oameni sau grupuri de oameni, pentru a face posibilă conviețuirea în cadrul societății.
Dreptul unui om poate fi îngrădit și prin abuz, exercitat de o altă persoană sau grup de persoane.
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea, la nevoie impusă, pentru toți membrii societății organizate. Prin urmare, Dreptul este în mod inerent un fenomen social, care are în vedere relațiile dintre o persoană și cele înconjurătoare ei, și unul ordonator, prin rolul său de pacificare a conflictelor și dezordinii sociale.Bădescu, p. 51
Din punctul de vedere al științei Dreptului, prin această noțiune se înțelege atât dreptul pozitiv (ca parte a dreptului obiectiv), cât și dreptul subiectiv.
Prin extensie, prin Drept se înțelege și știința - obiect de învățământ superior - care studiază aceste reguli sub toate aspectele.
Norma de drept
Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie, instituită sau sancționată de autoritatea publică, aplicată din conștiința juridică a oamenilor și, în caz de abatere, prin constrângerea asigurată de autoritatea publică.
Norma de drept sau norma juridică se caracterizează, deci, prin: Generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă este tipică, ea urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei. Impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat de persoane. Obligativitate, ceea ce înseamnă că norma juridică reprezintă o dispoziție care trebuie aplicată, la nevoie, prin intervenția forței de constrângere a autorității publice. Validitate, acesta însemnând, pe de o parte, existența ca atare a normei, iar pe de altă parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Cu alte cuvinte, norma trebuie să fie în vigoare și să existe un act legal al emiterii ei. Coercibilitate. Dacă, în principiu, norma este reprezentată de bună voie, prin esența sa însă ea este coercibilă, în cazul în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forța.
După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în: Norme imperative sau categorice sunt normele de la dispoziția cărora nu se admite nici o derogare, sub sancțiune. Norme permisive sau dispozitive sunt normele care lasă subiectelor de drept latitudinea de a-și alege comportarea în ipoteza dată.
Elementele normei juridice sunt:
Ipoteză Dispoziție Sancțiune
Izvoarele de drept Principalul izvor formal de drept este actul normativ, adică actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de stat.
Legile sunt de trei categorii: Constituționale, care reglementează cele mai importante relații sociale, constituind baza juridică a celorlalte legi. Ele se referă la forma de guvernământ, definesc structurile și atribuțiile puterilor în stat, formulează și proclamă drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Organice, legi care reglementează organizarea și atribuțiile unor organe ale statului, sistemul electoral, regimul proprietății, raporturile de muncă în general, organizarea administrativă a teritoriului. Ordinare, legi adoptate în baza Constituției, reglementând cele mai variate relații sociale.
Filozofia dreptului
Filozofia dreptului, cunoscută sub denumirea de jurisprudență, este studiul conceptual și critic al dreptului. Ea ridică întrebări esențiale, precum „ce ar trebui să fie dreptul?” în cadrul jurisprudenței normative și „ce este dreptul?” în cadrul jurisprudenței analitice. Aceste domenii explorează nu doar relația dintre drept și morală, ci și natura și fundamentul normelor juridice, precum și criteriile care susțin structurile și practicile juridice.
Jurisprudența analitică Au existat numeroase încercări de a formula „o definiție universal acceptabilă a dreptului”. În 1972, Baronul Dennis Lloyd a sugerat că o astfel de definiție nu poate fi realizată.Dennis Lloyd, Baron Lloyd of Hampstead. Introduction to Jurisprudence. Third Edition. Stevens & Sons. London. 1972. Second Impression. 1975. p. 39. Hilaire McCoubrey și Nigel White au susținut că întrebarea „ce este dreptul?” nu are un răspuns simplu.Mc Coubrey, Hilaire and White, Nigel D. Textbook on Jurisprudence. Second Edition. Blackstone Press Limited. 1996. . p. 2. Glanville Williams a afirmat că semnificația termenului „drept” depinde de contextul în care este folosit. De exemplu, el a arătat că „dreptul cutumiar timpuriu” și „dreptul municipal” sunt două contexte în care termenul „drept” are semnificații diferite și ireconciliabile.Williams, Glanville. International Law and the Controversy Concerning the Meaning of the Word "Law". Revised version published in Laslett (Editor), Philosophy, Politics and Society (1956) p. 134 et seq. The original was published in (1945) 22 BYBIL 146. Thurman Arnold a susținut că este evident imposibil să oferim o definiție exhaustivă a termenului „drept”, dar la fel de evident este că efortul de a-l defini nu trebuie abandonat. Există și perspectiva conform căreia nu este necesar să definim termenul „drept” (de exemplu, „să renunțăm la generalități și să ne concentrăm pe cazuri concrete”).Baron Lloyd of Hampstead. Introduction to Jurisprudence. Third Edition. Stevens & Sons. London. 1972. Second Impression. 1975.
O definiție a dreptului este că acesta reprezintă un sistem de reguli și principii care sunt aplicate prin instituții sociale pentru a reglementa comportamentul. În Conceptul de Drept, H. L. A. Hart a argumentat că dreptul constituie un „sistem de reguli”; John Austin a afirmat că dreptul este „comanda unui suveran, susținută de amenințarea unei sancțiuni”; Ronald Dworkin descrie dreptul ca un „concept interpretativ” destinat să realizeze dreptate în lucrarea sa Imperiul dreptului; iar Joseph Raz susține că dreptul este o „autoritate” care mediază interesele indivizilor. Judecătorul american Oliver Wendell Holmes a definit dreptul ca fiind „predicțiile despre ce vor face instanțele în realitate și nimic mai pretențios”.Holmes, Oliver Wendell. "The Path of Law" (1897) 10 Harvard Law Review 457 at 461. În Tractatus de Legibus, Toma de Aquino argumentează că dreptul este o ordonare rațională a lucrurilor care privesc binele comun și care este promulgată de către cel responsabil cu îngrijirea comunității.Aquinas, St Thomas. Summa Theologica. 1a2ae, 90.4. Translated by J G Dawson. Ed d'Entreves. (Basil Blackwell). Latin: "nihil est aliud qau edam rationis ordinatio ad bonum commune, ab eo qi curam communitatis habet, promulgata". Această definiție conține atât elemente pozitiviste, cât și naturaliste.McCoubrey, Hilaire and White, Nigel D. Textbook on Jurisprudence. Second Edition. Blackstone Press Limited. 1996. . p. 73.
Conexiunea cu moralitatea și dreptatea
Definițiile dreptului ridică frecvent problema în ce măsură dreptul încorporează moralitatea. Răspunsul utilitarist al lui John Austin a fost că dreptul reprezintă „comenzi, susținute de amenințarea sancțiunilor, emise de un suveran căruia oamenii i se supun în mod obișnuit”. Pe de altă parte, juriștii naturaliști, precum Jean-Jacques Rousseau, susțin că dreptul reflectă legi esențialmente morale și imuabile ale naturii. Conceptul de „drept natural” a apărut în filozofia greacă antică, în strânsă legătură cu noțiunea de dreptate, și a fost reintegrat în cultura occidentală prin scrierile lui Toma de Aquino, în special în Summa Teologică (Prima Secundae, De Lege), cunoscut și sub denumirea propusă de „Tratatul despre drept”.
Hugo Grotius, fondatorul unui sistem raționalist de drept natural, a argumentat că dreptul provine atât dintr-un impuls social — așa cum a indicat Aristotel — cât și din rațiune.Fritz Berolzheimer, The World's Legal Philosophies, 115–116 Immanuel Kant a susținut că un imperativ moral impune ca legile „să fie formulate astfel încât să fie considerate legi universale ale naturii”.Kant, Immanuel, Groundwork of the Metaphysics of Morals, 42 (par. 434) Jeremy Bentham și studentul său John Austin, urmându-l pe David Hume, au considerat că aceasta confunda problema „ce este” cu „ce ar trebui să fie”. Bentham și Austin au pledat pentru pozitivismul juridic, argumentând că dreptul pozitiv este complet separat de „moralitate”. Kant a fost, de asemenea, criticat de Friedrich Nietzsche, care a respins principiul egalității și a afirmat că dreptul emană din voința de putere și nu poate fi etichetat ca „moral” sau „imoral”.Nietzsche, Zur Genealogie der Moral, Second Essay, 11Kazantzakis, Friedrich Nietzsche and the Philosophy of Law, 97–98Linarelli, Nietzsche in Law's Cathedral, 23–26
În 1934, filozoful austriac Hans Kelsen a continuat tradiția pozitivistă în lucrarea sa „Teoria pură a dreptului”. Kelsen a afirmat că, deși dreptul este distinct de moralitate, acesta este dotat cu „normativitate”, ceea ce înseamnă că trebuie să fie respectat. În timp ce legile sunt declarații pozitive de tip „ce este” (de exemplu, amenda pentru mersul cu spatele pe autostradă este de 500 €), dreptul ne indică ce „ar trebui” să facem. Astfel, fiecare sistem juridic poate fi ipotezat să aibă o „normă fundamentală” () care ne obligă să respectăm legea. Principalul critic al lui Kelsen, Carl Schmitt, a respins atât pozitivismul, cât și ideea statului de drept, deoarece nu a acceptat primatul principiilor normative abstracte asupra pozițiilor și deciziilor politice concrete.Bielefeldt, Carl Schmitt's Critique of Liberalism, 25–26 Prin urmare, Schmitt a promovat o jurisprudență a excepției (starea de urgență), care nega că normele juridice ar putea cuprinde întreaga experiență politică.