Alfabetul coreean, cunoscut drept hangul în Coreea de Sud () și drept chosŏn'gŭl în Coreea de Nord, este sistemul de scriere oficial modern al limbii coreene. Literele corespunzătoare celor cinci consoane de bază reflectă formele organelor vorbirii în timp ce le pronunță, iar ele sunt modificate sistematic pentru a indica trăsături fonetice; într-un mod asemănător, literele corespunzătoare vocalelor sunt modificate sistematic pentru a descrie sunete similare; hangul este, așadar, un sistem de scriere descriptiv. El a mai fost descris și drept un „alfabet silabic”, fiindcă el combină elemente găsite în sistemele de scriere alfabetice și silabice, cu toate că nu este neapărat o abugida.
Hangul a fost creat în 1443 de către Sejong cel Mare de Joseon în încercarea de a sprijini alfabetizarea populației, servind ca un complement (sau o alternativă) sistemului logografic chino-coreean hanja, care fusese folosit pentru limba coreeană încă din perioada Gojoseon, alături de chineza clasică. În consecință, hangul a fost inițial respins și discreditat de către clasa educată coreeană. El a devenit cunoscut sub numele de eonmun (/ – „scriere vernaculară”) și a devenit sistemul principal de scriere a coreenei abia în secolul al XX-lea, după terminarea ocupației japoneze a Coreei.Fischer, pag. 190, 193.
Ortografia modernă în hangul se folosește de 24 de litere simple: 14 litere-consoană și 10 litere-vocală. Există și 27 de litere complexe, formate prin combinarea literelor de bază: 5 litere-consoană tari/încordate, 11 litere-consoană complexe și 11 litere-vocală complexe. Patru litere din alfabetul original nu mai sunt folosite: o literă-vocală și trei litere-consoană. Literele coreene se scriu în blocuri silabice, literele fiind aranjate bidimensional. De exemplu, cuvântul pentru „albină” se scrie (kkul beol), nu (kk u l b eo l). Silabele încep cu o consoană, urmată de o vocală, și apoi (opțional) de o altă consoană numită batchim (). Dacă silaba începe cu un sunet vocalic, consoana ㅇ (ng) este folosită pe post de înlocuitor mut.
Silabele pot începe cu consoane simple sau tari, dar nu complexe. Vocala poate fi simplă sau complexă, iar cea de-a doua consoană poate fi simplă, complexă sau poate face parte dintr-un set restrâns de consoane tari. Structura grafică a silabei depinde de forma liniei de bază a vocalei: orizontală, verticală sau mixtă. Dacă linia de bază e verticală, atunci prima consoană și vocala se scriu de la stânga la dreapta, deasupra celei de-a doua consoane (dacă este prezentă); dacă linia de bază e orizontală, toate componentele sunt scrise de sus în jos; dacă există o linie de bază orizontală și una verticală, vocala complexă împrejmuiește prima consoană în jos și la dreapta, fiind apoi urmată de a doua consoană dedesubt (dacă este prezentă). Componentele unei consoane duble/complexe se scriu de la stânga la dreapta.
La fel ca scrierea tradițională în chineză și japoneză, blocurile silabice din coreeană erau tradițional înșiruite de sus în jos, continuând cu coloane noi spre stânga; astfel de aranjamente pot fi folosite și astăzi în scop stilistic. În zilele noastre, însă, blocurile se înșiruie de la stânga la dreapta, continuând cu rânduri noi în jos, cu spații între cuvinte (care nu se folosesc în celelalte două limbi).
Hangul este grafia oficială în Peninsula Coreeană, atât în Nord, cât și în Sud, și este co-oficial în Prefectura Autonomă Coreeană Yanbian și în Comitatul Autonom Coreean Changbai din provincia chineză Jilin.
Denumiri
Denumiri oficiale Alfabetul coreean a fost inițial denumit hunminjeongeum () de către regele Sejong în 1443. Hunminjeongeum este și denumirea documentului din 1446 care explică logica și știința din spatele acestui alfabet.
Denumirea hangul/hangeul () a fost introdusă în 1912 de lingvistul coreean Ju Si-gyeong. Ea combină cuvântul coreean antic han ( – „mare”) și termenul geul ( – „scriere”). Cuvântul Han se poate referi și la Coreea în general; așadar, denumirea poate însemna și „scriere coreeană”. Numele a fost romanizat în diferite moduri: hangeul sau han-geul în Romanizarea Revizuită a Limbii Coreene, folosită și încurajată de guvernul sud-coreean; han'gŭl, în sistemul McCune–Reischauer, este deseori preluat cu inițială majusculă și fără diacritice în limba engleză (Hangul) și apare astfel în multe dicționare de limbă engleză; dicționarele de limbă română nu includ vreo variantă a acestui cuvânt, însă secțiunea românească din CLDR conține „hangul” cu literă mică și fără diacritice; hān kul în romanizarea Yale, un sistem recomandat pentru studii lingvistice tehnice.
În Coreea de Nord, denumirea preferată este chosŏn'gŭl (), după Chosŏn/Joseon, numele nord-coreean al Coreei. Coreea de Nord folosește o versiune modificată a sistemului McCune–Reischauer în scopul romanizării, astfel că reprezentarea latină devine josŏn-gŭl.
Alte denumiri Până la mijlocul secolului al XX-lea, elita coreeană prefera să scrie în caractere chinezești, numite hanja. Grafia era denumită și jinseo (/ – „litere adevărate”). Conform unor relatări, elita folosea nume batjocoritoare pentru alfabetul coreean, precum amkeul ( – „scriere femeiască”) și ahaetgeul ( – „scriere de copii”), însă nu există dovezi scrise.
Susținătorii alfabetului coreean foloseau denumirile jeongeum (/ – „pronunție corectă”), gungmun (/ – „scriere națională”) și eonmun (/ – „scriere vernaculară”).
Istoric
Creație Înainte de crearea alfabetului, coreenii scriau în principal în chineză clasică, în paralel cu câteva sisteme fonetice native apărute cu câteva secole înainte de hangul, cum ar fi idu, hyangchal, gugyeol și gakpil. Totuși, numeroși coreeni din clasele inferioare rămâneau analfabeți, din cauza dificultății învățării unui număr mare de caractere chinezești, în condițiile în care ei deseori nu aveau privilegiul educației organizate. Pentru a promova alfabetizarea populației de rând, cel de-al patrulea rege al dinastiei Joseon, Sejong cel Mare, a creat și promulgat personal un nou alfabet. În ciuda ipotezelor cum că regele Sejong ar fi ordonat unui grup de cărturari numit Sala celor Vrednici să inventeze hangul, consemnări din acea vreme, precum Cronicile Dinastiei Joseon și prefața lui Jeong In-ji la Hunminjeongeum haerye, subliniază că Sejong l-a inventat singur.
Alfabetul coreean a fost proiectat astfel încât oamenii cu puțină educație să poată învăța să scrie și să citească. O zicală populară despre literele din hangul este: „Un om deștept se poate obișnui cu ele într-o dimineață; chiar și un om prost le poate învăța în zece zile”.Hunminjeongeum haerye, postfață de Jeong In-ji, pag. 27a, traducere de Gari K. Ledyard, The Korean language reform of 1446, pag. 258
thumb|O pagină din Hunminjeongeum eonhae. Coloana a treia de la stânga (), are la stânga blocurilor silabice diacritice ce denotă accentul de înălțime. Proiectul a fost finalizat în decembrie 1443–ianuarie 1444, și descris în 1446 într-un document intitulat Hunminjeongeum (/ – „Pronunția corectă pentru educarea poporului”), de la care a venit însuși numele alfabetului. Data publicării lucrării, 9 octombrie, este considerată Ziua Hangul în Coreea de Sud. Echivalentul nord-coreean, Ziua Chosŏn'gŭl, este pe 15 ianuarie.
Un alt document, publicat în 1446 și intitulat Hunminjeongeum haerye ( – „Explicații și exemple ale pronunției corecte pentru educarea poporului”), a fost descoperit în 1940. Documentul explică formele literelor-consoană în conformitate cu fonetica articulatorie, și pe cele ale literelor-vocală în conformitate cu principiile de yin–yang și armonie vocalică.
Opoziție Hangul s-a lovit de opoziția elitei educate, precum Choe Man-ri și alți cărturari confucianiști coreeni în jurul anului 1440; aceștia considerau hanja drept singura grafie legitimă și vedeau în hangul o amenințare la statutul lor. Totuși, hangul a intrat în cultura populară, așa cum dorea Sejong, fiind folosit mai ales de femei și de scriitori de povești din popor.Pratt, Rutt, Hoare, 1999. Korea: A Historical and Cultural Dictionary. Routledge.
Regele Yeonsan, al zecelea, a interzis studiul și uzul alfabetului în 1504, după publicarea unui document care îl critica. Similar, regele Jungjong, al unsprezecelea, a abolit în 1506 Ministerul de Eonmun, instituție guvernamentală ce se ocupa cu studiul alfabetului coreean.
Renaștere thumb|Songganggasa, o colecție de poezii de Jeong Cheol, publicată în 1768. Sfârșitul secolului al XVI-lea a cunoscut o renaștere a alfabetului coreean, întâi cu popularitatea literaturii gasa, și apoi cu cea a literaturii sijo. În secolul al XVII-lea, romanele în hangul au devenit un gen popular. Totuși, circulația îndelungată a alfabetului fără standardizare a făcut ca ortografia să devină destul de neregulată.
În 1796, cărturarul olandez Isaac Titsingh a devenit prima persoană care a adus în Vest o carte scrisă în coreeană. Colecția sa conținea și de Hayashi Shihei.WorldCat, Sangoku Tsūran Zusetsu. Această carte, publicată în Japonia în 1785, descria Regatul JoseonCullen, Louis M. (2003). și hangul.Vos, Ken. "Accidental acquisitions: The nineteenth-century Korean collections in the National Museum of Ethnology, Part 1". pag. 6 (pdf pag. 7); Klaproth, Julius. (1832). În 1832, Fondul de Traducere Orientală al Marii Britanii și al Irlandei a susținut publicarea sumară postumă a traducerii franceze a lui Titsingh.Klaproth,
Datorită popularizării naționalismului coreean în secolul al XIX-lea, influenței susținătorilor Reformei Gabo și promovării alfabetului coreean în școli și în literatură de către misionari din Vest, hangul a fost folosit în documente oficiale pentru prima oară în 1894. Textele studiate în școli primare au început să folosească hangul în 1895, iar Dongnipsinmun, inaugurat în 1896, a devenit primul ziar imprimat și în hangul, și în engleză.
Reforme și interdicții sub conducerea japoneză După anexarea japoneză din 1910, japoneza a devenit limba oficială în Coreea. Totuși, hangul se preda în continuare în școlile coreene construite după anexare, iar coreeana se scria într-o grafie amestecată hanja–hangul, în care majoritatea rădăcinilor se scriau în hanja, iar sufixele gramaticale, în hangul, similar cu amestecul kanji–kana întâlnit în japoneza de astăzi. Japonia a interzis literatura coreeană timpurie, iar educația publică a devenit obligatorie pentru copii.
Ortografia a fost parțial standardizată în 1912, astfel că ㆍ (arae-a, o vocală care mai târziu a dispărut din coreeană) a fost limitată numai la rădăcini chino-coreene, consoanele tari au fost reduse la doar ㅺ sg, ㅼ sd, ㅽ sb, ㅆ ss și ㅾ sj, iar consoanele finale au fost reduse la ㄱ g, ㄴ n, ㄹ l, ㅁ m, ㅂ b, ㅅ s, ㅇ ng, ㄺ lg, ㄻ lm și ㄼ lb. ㄷ d a fost înlocuit, la final de silabă, cu ㅅ s. Vocalele lungi erau marcate cu un punct diacritic la stânga silabei, însă s-a renunțat la această practică în 1921.
O a doua reformă colonială a fost adoptată în 1930. Arae-a a dispărut, consoanele tari au fost schimbate în ㄲ kk, ㄸ tt, ㅃ pp, ㅆ ss și ㅉ jj; au fost permise mai multe consoane finale (ㄷ d, ㅈ j, ㅌ t, ㅊ ch, ㅍ p, ㄲ kk, ㄳ gs, ㄵ nj, ㄾ lt, ㄿ lp, ㅄ bs), făcând ortografia mai morfofonemică. Consoana dublă ㅆ ss se scria independent (fără vocală) atunci când apărea între substantive, iar particula nominală 가 ga a fost introdusă după vocale, înlocuind particula 이 i.
Ju Si-gyeong, lingvistul care a inventat termenul hangul („marea scriere”), care a înlocuit termenul eonmun („scrierea vernaculară”) în 1912, a fondat Societatea de Cercetare a Limbii Coreene (; mai târziu redenumită în Societatea de Hangul: ), care a adus, în continuare, reforme legate de ortografie, cu Sistemul Standardizat de Hangul () din 1933. Schimbarea principală a fost de a face hangul cât mai morfofonemic posibil, folosind literele existente. În 1940, s-a publicat un sistem pentru transliterarea de ortografii străine.