miniatura|Coperta volumului II din Memorii Eugen Lovinescu (), a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, considerat cel mai important critic din literatura română, după Titu Maiorescu.
Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile și a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris sub îndrumarea lui Émile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la Liceul Matei Basarab din București, respectiv la Colegiul Național Mihai Viteazul din București.
Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ezoterism Vasile Lovinescu.
Studii Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului Internat din Iași începând cu 1896, pe care îl absolvă ca șef de promoție în 1899, și unde îi are ca profesori pe Aron Densușianu și Simion Mehedinți. Este licențiat al Facultății de Limbi Clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa limbii latine (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București.
Activitatea publicistică Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului în 1903, cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, Ion Gorun, Constantin Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
Activitatea de cercetare Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de Doctor în Litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Émile Faguet.
Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).
În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), Gh. Asachi (1921). Încearcă, fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde, în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde, în 1913, criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade, cu un curs despre romantism).
Patronează, până la sfârșitul vieții, cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare cu același nume (1919-1922; 1926-1927).
Anii de ucenicie Puțini au avut de la început și într-o măsură atât de hotărâtoare, ca Eugen Lovinescu, conștiința vocației critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue des deux mondes și crescuse, cum singur mărturisește undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta când alți tineri sunt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devorează proza cu subiecte polițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmărea cu prematură seriozitate dezbaterile literare și întocmea el însuși note și cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile... muzicale ale sufletului, în stările de conștiință nediferențiate, misterioase, chip de a spune că în alcătuirea unei personalități critice intră, în afară de informația bogată, inflexibilitatea morală, și un element afectiv, muzical, fără de care voința de a scrie e paralizată și orice activitate literară fără sens.
Concepția sa critică Eugen Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice. Exagerând în sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca și acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decât fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor mai mulți, el e sticletele care, venit târziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfârșiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.
Având despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvârșește ceea ce natura însămânțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rând scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparații edificatoare ușor de prins.
Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință ideologică și estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experiențe iese din contradicțiile ce apar, în chip fatal, între rigorile genului critic și disponibilitățile sufletești elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimă a ființei sale morale spiritul de resemnare și plăcerea purei contemplații. Dar cum și altădată au ieșit din suflete elegiace mari polemiști, fu dat și lui E. Lovinescu să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o reală inapetență de viață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral și relativismul estetic sunt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forțe defensive în pârghiile unei acțiuni critice agresive, negatoare, la început, în opoziție mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ține de condiția generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.
Primele studii Cea dintâi manifestare critică a lui Eugen Lovinescu e o dizertație asupra Perșilor lui Eschil (o lucrare de seminar publicată în foiletonul literar al Adevărului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, așadar, ca... ploieștean.
În studiile sale clasice, tânărul moldovean, copleșit prematur de ideea zădărniciilor lumești, aflase o preocupare spirituală potrivită temperamentului său. Critica aduce cu sine un spirit activ în contradicție cu inerțiile morale ale omului. De la întâiul rând despre contemporani, criticul a trebuit, așadar, să se disocieze, să înăbușe aspirații de alt ordin și să se decidă la o grea jertfă. Critica nu se poate ridica decât pe un sacrificiu de sine.
În toate însemnările biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte — schița biografică din 1942 semnată Anonymus Notarius) revine, în ceea ce privește axa sa morală, ideea izolării și a nevoii de interiorizare încât, cunoscând afecțiunea și plăcerea de a comunica a criticului care a condus timp de două decenii un cenaclu zgomotos și a primit în fiecare după-amiază veleitari de toate chipurile, vine întrebarea dacă omul avea, cu adevărat, dorința de a trăi retras și dacă nu e vorba de obișnuitul bovarism al scriitorului.
Cine citește însă întinsa operă a lui Eugen Lovinescu constată că melancoliile nu sunt simulate: omul nu poartă mască, și seninătatea lui se ridică pe mari neliniști, sugerate și în romanele sale, pe nedrept ignorate. Depășind condiția genului, criticul împinge reflecția peste marginile analizei, gândind lucrurile în perspectiva eternității. Dar cum pe acest teren faptele capătă mari umbre, individul apare ca o cugetătoare furnică în imensitatea universului. La scepticismul moral al tânărului, se asociază, prin frecventarea culturii și meditația asupra destinului individual, o filozofie în fața mecanismelor complicate ale existenței. De aici decurge o atitudine de rezervă principală fața de orice fapt, transformată, în critică, într-o atitudine neîncrezătoare față de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E. Lovinescu, în faza de început a activității sale, printr-o atitudine morală, e drept, constantă, și, deci, esențială. Scepticismul are mai întâi, izvoare spirituale; pornește dintr-o neîncredere în eternitatea valorilor, dar relativismul său estetic, stimulat și de Emile Faguet și Anatole France e hrănit și de rezerva morală, a omului timorat de fenomenele vitale.
Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viață retrasă, neavând propriu-zis prieteni ca toată lumea și trece, când atitudinea lui morală e inflexibilă (și nu poate fi altfel!), drept om rău, deoarece sacrifică relațiile amicale în favoarea judecății estetice. Cu rare excepții, E. Lovinescu nu s-a abătut de la această linie, fundamentală pentru destinul criticii, începând prin a formula rezerve față de opera foștilor camarazi de școală. De la primele comentarii el își câștigă, astfel, o libertate a opiniilor, fără de care autoritatea critică e de neînțeles. Îndată după Titu Maiorescu el devine în câmpul criticii personalitatea cea mai proeminentă. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a lui Maiorescu, de la început. Mai trăia încă, la 1905, spiritul director al junimiștilor și se impusese Nicolae Iorga, personajul central al mișcării literare din primul deceniu al veacului nostru.
Universitate În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din București (1899), secția clasică, învățământul bucureștean era dominat de figurile unor profesori ca Titu Maiorescu și Nicolae Iorga. Cel dintâi cunoștea faza regalității sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai târziu, „spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale”. Tânărul descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbușirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hasdeu, sub biciul de foc al noului profet hotărât să alunge „fariseii” din templul culturii. Opus și ca temperament și ca mod de a înțelege acțiunea criticului în cultură, Titu Maiorescu se impunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E. Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai târziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor.