miniatura|O pancartă cu mesajul „O minte critică nu face rău!”, afișată în timpul Marșului pentru Știință din anul 2017, la Bruxelles. Gândirea critică este procesul de analiză a faptelor, dovezilor, observațiilor și argumentelor disponibile pentru a ajunge la concluzii solide sau la alegeri informate. Ea presupune recunoașterea presupunerilor de bază, oferirea de justificări pentru idei și acțiuni, evaluarea acestor justificări prin comparație cu perspective diferite și aprecierea raționalității și a consecințelor lor posibile. Scopul gândirii critice este formarea unei judecăți prin aplicarea unor analize și evaluări raționale, sceptice și lipsite de prejudecăți. Folosirea expresiei gândire critică poate fi urmărită până la John Dewey, care a utilizat expresia gândire reflexivă. Calitatea gândirii critice pe care o persoană o poate exercita variază în funcție de baza de cunoștințe a individului, de care depind ambele.Piergiovanni, P. R., Creating a Critical Thinker, College Teaching, vol. 62, nr. 3 (iulie–septembrie 2014), pp. 86–93, accesat la 26 ianuarie 2023 Potrivit filozofului Richard W. Paul, gândirea critică și analiza sunt competențe care pot fi învățate sau exersate.Open University, Succeeding in postgraduate study: 2.1 The philosophical approach, accesat la 26 ianuarie 2023 Aplicarea gândirii critice include deprinderi mentale autodirijate, autodisciplinate, autosupravegheate și autocorective. Gândirea critică nu este un proces natural; ea trebuie provocată, iar procesul trebuie asumat pentru ca punerea întrebărilor și raționamentul să reușească. Gândirea critică presupune un angajament riguros față de depășirea egocentrismului și a sociocentrismului, ceea ce duce la o stăpânire conștientă a comunicării eficiente și a rezolvării problemelor.
Istoric miniatura|În Occident, raționamentul critic își are originea în învățăturile filozofului grec Socrate (470-399 î.Hr.). În perioada clasică (sec. V-IV î.Hr.) a Greciei Antice, filozoful Platon (428-347 î.Hr.) a arătat că învățăturile lui Socrate (470-399 î.Hr.) reprezintă cele mai timpurii consemnări ale a ceea ce astăzi numim gândire critică. Într-un dialog timpuriu al lui Platon, filozoful Socrate discută cu mai mulți interlocutori chestiunea etică a corectitudinii sau incorectitudinii evadării sale din închisoare. După reflecție, Platon a concluzionat că evadarea din închisoare ar încălca tot ceea ce Socrate consideră mai presus de sine: legile Atenei și vocea călăuzitoare pe care Socrate susține că o aude.
Socrate a demonstrat cât de nesigure sunt autoritatea și figurile de autoritate ca deținători de cunoaștere și de înțelegere; că, pentru ca un om să ducă o viață bună, demnă de a fi trăită, acea persoană trebuie să pună întrebări critice și să aibă un suflet iscoditor, care caută dovezi și apoi examinează atent faptele disponibile, urmărind implicațiile afirmației analizate și, astfel, ale gândirii și acțiunii.
Ca formă de argumentare cooperativă, interogarea socratică cere o judecată comparativă a faptelor, iar răspunsurile scot la iveală gândirea irațională a persoanei și lipsa de cunoștințe verificabile. Socrate a arătat și că autoritatea nu garantează cunoașterea exactă și verificabilă; astfel, interogarea socratică analizează convingerile, presupunerile și prezumțiile, bazându-se pe dovezi și pe un raționament solid.
În epoca modernă, expresia gândire critică a fost creată de filozoful pragmatist John Dewey în cartea sa How We Think. Ca formă de intelectualism, dezvoltarea gândirii critice este un mijloc de analiză critică care aplică raționalitatea pentru a formula o critică a subiectului. Potrivit Fundației pentru Gândire Critică, în 1987 Consiliul Național pentru Excelență în Gândirea Critică din SUA a definit gândirea critică drept „procesul, disciplinat intelectual, de conceptualizare, aplicare, analiză, sinteză sau evaluare activă și pricepută a informațiilor obținute din, sau generate de, observație, experiență, reflecție, raționament sau comunicare, ca ghid pentru convingeri și acțiuni”.
Etimologie și origine În termenul gândire critică, cuvântul critic (din greacă κριτικός = kritikos = „critic”) provine de la cuvântul critic și implică o critică; el desemnează capacitatea intelectuală și mijloacele „de a judeca”, „ale judecății”, „pentru a judeca” și de a fi „capabil să discearnă”.Brown, Lesley. (ed.) The New Shorter Oxford English Dictionary (1993) p. 551. Rădăcinile intelectuale ale gândirii critice sunt la fel de vechi ca etimologia sa, putând fi urmărite, în ultimă instanță, până la raționamentul critic al filozofilor presocratici, precum și până la practica pedagogică și viziunea lui Socrate, care, în urmă cu 2.500 de ani, a descoperit printr-o metodă de întrebări sondatoare că oamenii nu își pot justifica rațional pretențiile ferme de cunoaștere.
Potrivit Oxford English Dictionary, termenul exact „critical thinking” a apărut pentru prima dată în anul 1815, în revista literară britanică The Critical Review, referindu-se la analiza critică în context literar. Sensul de „gândire critică” a evoluat treptat și s-a extins, ajungând să desemneze o abilitate generală de gândire, dezirabilă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Definiții
Spirit critic și gândire critică Deși în limbajul curent expresiile gândire critică și spirit critic sunt adesea folosite ca sinonime, mai mulți autori francofoni le disting. Potrivit pedagogului Jacques Boisvert, spiritul critic (sau atitudinea critică) reprezintă una dintre cele două componente ale gândirii critice: pentru ca un elev să fie un gânditor critic, nu este suficient să stăpânească evaluarea argumentelor, ci trebuie și să manifeste un ansamblu de atitudini, dispoziții și deprinderi mentale care îl fac înclinat să procedeze astfel.
Pentru didacticianul Georges Kpazaï, gândirea critică exprimă partea rațională a spiritului critic: spiritul critic se poate sprijini pe valori umaniste pentru a gândi și, eventual, a condamna un act, în timp ce gândirea critică îi furnizează „armele raționalității”. În această perspectivă, spiritul critic desemnează atitudinea intelectuală pe care gânditorul critic o adoptă atunci când se confruntă cu o nouă sursă de informație, iar gândirea critică desemnează exercitarea propriu-zisă a raționamentului.
Distincția este relevantă mai ales în context pedagogic. Este necesar să se deosebească gândirea critică, ce folosește rațiunea pentru a rafina și a preciza afirmațiile fără a urmări din principiu discreditarea lor, de metoda hipercritică, ce vizează respingerea unei afirmații cu orice preț.
De-a lungul timpului, gândirea critică a fost definită în diverse moduri:
„Procesul, disciplinat intelectual, de conceptualizare, aplicare, analiză, sinteză și/sau evaluare activă și pricepută a informațiilor obținute din, sau generate de, observație, experiență, reflecție, raționament sau comunicare, ca ghid pentru convingeri și acțiuni.” „Gândire disciplinată, care este clară, rațională, deschisă și întemeiată pe dovezi.” „Judecată intenționată și autoreglată, care are ca rezultat interpretarea, analiza, evaluarea și inferența, precum și explicarea considerentelor de ordin probatoriu, conceptual, metodologic, criteriologic sau contextual pe care se întemeiază acea judecată.” „Include un angajament de a folosi rațiunea în formularea convingerilor noastre.” Priceperea și înclinația de a se implica într-o activitate cu scepticism reflexiv (McPeck, 1981). Gândirea despre propria gândire, într-un mod menit să o organizeze și să o clarifice, să îi crească eficiența și să recunoască erorile și prejudecățile din propria gândire. Gândirea critică nu este gândire „grea” și nici nu este orientată către rezolvarea problemelor (altele decât „îmbunătățirea” propriei gândiri). Gândirea critică este orientată către interior, cu intenția de a maximiza raționalitatea celui care gândește. Nu folosim gândirea critică pentru a rezolva probleme, ci pentru a ne îmbunătăți procesul de gândire.Carmichael, Kirby; scrisoare către Olivetti, Laguna Salada Union School District, mai 1997. „O apreciere bazată pe o evaluare analitică atentă.” „Gândirea critică este un tipar de gândire care cere oamenilor să fie reflexivi și să acorde atenție luării deciziilor care le ghidează convingerile și acțiunile. Gândirea critică le permite oamenilor să deducă mai logic, să prelucreze informații sofisticate și să privească diferitele fațete ale unei probleme, ajungând astfel la concluzii mai solide.” Gândirea critică are șapte trăsături esențiale: a fi iscoditor și curios, a fi deschis către diferite puncte de vedere, a putea gândi sistematic, a fi analitic, a fi perseverent în căutarea adevărului, a avea încredere în gândirea critică însăși și, în cele din urmă, a fi matur. Deși gândirea critică poate fi definită în mai multe feluri, există un acord general asupra componentei sale cheie: dorința de a ajunge la un rezultat satisfăcător, obținut prin gândire rațională și orientat către rezultat. Halpern consideră că gândirea critică presupune mai întâi abilități învățate, precum rezolvarea de probleme, calculul și aplicarea reușită a probabilităților. Ea include și o înclinație de a angaja procesul de gândire. Mai recent, Stanovich a susținut că testarea modernă a IQ-ului cu greu poate măsura capacitatea de gândire critică. „Gândirea critică este, în esență, o abordare a cunoașterii și a înțelepciunii primite prin întrebare și punere la îndoială. Ea preia idei și informații dintr-o poziție obiectivă, apoi le pune sub semnul întrebării în lumina propriilor noastre valori, atitudini și filozofii personale.”
Cercetătorii contemporani ai gândirii critice au extins aceste definiții tradiționale pentru a include calități, concepte și procese precum creativitatea, imaginația, descoperirea, reflecția, empatia, cunoașterea prin conectare, teoria feministă, subiectivitatea, ambiguitatea și caracterul neconcludent. Unele definiții ale gândirii critice exclud aceste practici subiective.
Potrivit lui Scriven și Paul (1987), „Gândirea critică este procesul, disciplinat intelectual, de conceptualizare, aplicare, analiză, sinteză și/sau evaluare activă și pricepută a informațiilor obținute din, sau generate de, observație, experiență, reflecție, raționament sau comunicare, ca ghid pentru convingeri și acțiuni.” Această definiție este susținută de Harvey Siegel, Peter Facione și Deanna Kuhn. Potrivit definiției lui Ennis, gândirea critică cere multă atenție și efort mental. Când o abordare a gândirii critice este aplicată în educație, ea ajută creierul elevului să funcționeze mai bine și să înțeleagă textele într-un mod diferit. Domenii de studiu diferite pot necesita tipuri diferite de gândire critică. Gândirea critică oferă mai multe unghiuri și perspective asupra aceluiași material.
Logică și raționalitate Studiul argumentării logice este relevant pentru studiul gândirii critice. Logica se ocupă de analiza argumentelor, inclusiv de aprecierea corectitudinii sau incorectitudinii acestora. În domeniul epistemologiei, gândirea critică este considerată o gândire corectă din punct de vedere logic, care permite diferențierea între afirmațiile logic adevărate și cele logic false.