"Asediul Antiohiei" se poate referi și la bătălia din 1268 în care Baibars a cucerit Antiohia de la cruciați. Vedeți și Asediul Antiohiei (1268).
Asediul Antiohiei a avut loc în timpul primei cruciade, în perioada octombrie 1097 – iunie 1098. Cruciații au asediat orașul apărat de musulmani din 21 octombrie 1097 până pe 2 iunie 1098. Musulmanii au asediat la rândul lor Antiohia apărată de creștini între 7 iunie 7 și 28 iunie 1098.
Contextul general Antiohia fusese pierdută de Imperiul Bizantin în mâinile turcilor selgiucizi de puțină vreme, în 1085. Fortificațiile bizantine datau din vremea împăratului Justinian I și fuseseră reconstruite și întărite de puțină vreme de turci. Aceștia din urmă cuceriseră orașul prin trădare și toate fortificațiile fuseseră preluate intacte. Din 1088, guvernatorul musulman al Antiohiei fusese Yaghi-Siyan. Yaghi-Siyan era îngrijorat de înaintarea în Anatolia a armatelor cruciate în 1097 și el a cerut ajutor în statele vecine musulmane, dar fără succes. Pentru a se pregăti pentru sosirea oastei creștine, el a aruncat în închisoare pe Patriarhul ortodox al Antiohiei și a exilat grecii și armenii ortodocși, permițând însă sirienilor ortodocși să rămână în cetate.
Sosirea cruciaților Cruciații au sosit în fața porților Antiohiei pe 20 octombrie 1097. Cei mai importanți trei lideri ai creștinilor, Godfrey de Bouillon, Bohemund de Taranto și Raymond al IV-lea de Toulouse, nu au fost de acord asupra acțiunilor de a doua zi. În timp ce Raymond dorea să dea imediat atacul, Godfrey și Bohemund preferau să asedieze orașul. Raymond a cedat fără nicio tragere de inimă și, a doua zi, cruciații au încercuit parțial orașul. Fortificațiile bizantine erau sufcient de puternice ca să reziste unui atac direct, deși este posibil ca efectivele armatei lui Yaghi-Siyan să nu fi fost suficient de numeroase pentru a asigura apărarea adecvată a fortificațiilor. Guvernatorul musulman a fost ușurat și a prins noi speranțe când a văzut că armata cruciată se complică într-un asediu. Bohemund și-a stabilit pozitiile la colțul de nord-est al orașului, la Poarta "Sfântul Pavel". Raymond și-a aeșzat tabăra spre vest, la Poarta "Câinelui", iar Godfrey și-a plasat trupele tot la vest, la Poarta "Ducelui", unde se construise un pod de vase peste râul Orontes, care asigura legătura cu satul Talenki. Spre sudul fortificațiilor se afla Turnul "celor Două Surori", iar spre colțul de nord-vest se afla Poarta "Sfântul Gheorghe", care rămăsese neblocată de asediatori și care era folosită de Yaghi-Sian pentru aprovizionarea trupelor proprii. Pe părțile de sud și de est se aflau mai multe dealuri, cunoscute sub numele generic de Muntele Sfântul Silpius, către aceste dealuri deschizându-se Poarta "de Fier" a cetății.
Asediul cruciat Pe la mijlocul lunii noiembrie, a ajuns la Antiohia și nepotul lui Bohemund, Tancred, iar flota genoveză a intrat în portul Sfântul Simeon, aducând noi provizii pentru cruciați. Asediul trena și, în decembrie, Godfrey s-a îmbolnăvit, iar proviziile, care fuseseră din belșug până în acel moment, au inceput să se sfârșească odată cu venirea iernii. La sfârșitul lunii, Bohemund și Robert de Flandra au plecat în fruntea a aproximativ 20.000 de cruciați spre sud în căutare de alimente, dar câtă vreme acești luptători creștini au fost plecați, Yaghi-Siyan a atacat prin poarta Sfântul Gheorghe pe 29 decembrie, vizate fiind pozitiile lui Raymond din Talenki. Raymond a reușit să rspingă atacul, dar nu a reușit să cucerească orașul. Între timp, Bohemund și Robert au fost atacați de o armată condusă de Duqaq al Damascului, care se deplasa către nord în ajutorul asediaților. Deși cruciații au ieșit învingători și de această dată, ei au fost obligați să se retragă către nord, spre Antiohia, fără să-și fi indeplinit misiunea, colectarea de provizii. Luna decembrie s-a terminat sub auspicii proaste pentru amândouă taberele: un cutremur a lovit regiunea pe 30 decembrie, pe cer a apărut o auroră în noaptea următoare, fenomen interpretat de toți ca fiind de rău augur, iar în săptămânile care au urmat a plouat puternic și a urmat un frig atât de neobișnuit pentru regiunea respectivă, încât Duqaq a fost nevoit să facă drumul întors fără să mai aibă prilejul să se mai lupte cu armata cruciaților.
Foametea Datorită lipsei de provizii, în tabăra cruciaților a apărut foametea, care a omorât atât oamenii cât și caii: unul din șapte oameni a pierit de foame și au mai rămas în viață numai 700 de cai. Se povestește că unii dintre cei mai săraci soldați creștini, membri ai resturilor cruciadei țăranilor conduse de Pierre l’Ermite, așa-numiții tafuri, s-au dedat la acte de canibalism, consumând cadavre de musulmani. Alți soldați au mâncat carne de cal, iar unii dintre cavaleri au preferat să sufere de foame. Creștinii și exilatul Patriarh Ortodox al Ierusalimului, Simeon, aflat acum în Cipru, au încercat să trimită alimente, dar nu au reușit să aprovizioneze în cantități suficiente tabăra cruciadă. O parte dintre soldații și cavalerii creștini au inceput să dezerteze în ianuarie 1098, inclusiv călugărul Pierre l’Ermite. Deși călugărul a fost rapid găsit și a fost adus în tabăra cruciată, prestigiul său a fost grav afectat.
Plecarea lui Taticius În februarie, generalul bizantin Taticius, care îi sprijinise pe cruciați în calitate consilier și de împuternicit al împăratului Alexie I Comnenul, a părăsit pe neașteptate tabăra creștină. După cum afirmă prințesa Ana Comnena, care se presupene că a discutat personal cu generalul bizantin, cruciații au refuzat să urmeze sfaturile lui Taticius. Mai mult, Bohemund l-a informat pe Taticius că unii dintre capii oastei creștine plănuiau să-l ucidă pe general, presupunând că împăratul bizantin îi încurajează în secret pe turci. Pe de altă parte, Bohemund a afirmat că a fost vorba de trădare sau de lașitate, motive suficiente pentru a refuza îndeplinirea obligațiilor asumate cu privire la retrocedarea Antiohiei către bizantini. Se presupune că Bohemund a complotat pentru plecarea lui Taticius, ca să aibă un motiv întemeiat să păstreze orașul pentru sine, dacă reușea să-l cucerească. Deși Godfrey și Raymond nu au fost de acord cu pretențiile lui Bohemund, acesta din urmă a devenit rapid foarte popular în rândurile cavalerilor și soldaților de rând, al cărui sprijin l-a căpătat în mod necondiționat. În tot acest timp, Yaghi-Siyan a continuat să ceară ajutorul vecinilor musulmani. Din Alep a sosit o armată condusă de Ridwan. La fel ca și în cazul lui Duqaq înaintea sa, Ridwan a fost infrânt pe 9 februarie în apropierea Antiohiei, la Harim.
Întăririle englezești În martie, a ancort în portul Sfântul Simeon o flotă engleză condusă de Edgar Atheling, (care era supus bizantin), care aducea din Constantinopol materiale pentru construirea mașinilor de asediu. Toate aceste noi provizii puteau fi pierdute în întregime pe 6 martie, când coloanele de transpot au fost atacate de un detașament al garnizoanei lui Yaghi-Siyan. Numai atacul ordonat de Godfrey a dus la respingerea musulmanilor și recuperarea materialelor de asediu. Deși flota și materialele fuseseră plătite de împăratul Alexius, cruciații au preferat să considere că toate acestea nu reprezintă un ajutor direct al bizantinilor. Cruciații au început construirea unor mașini de asediu, a unui fort botezat "La Mahomerie", (care bloca Poarta "Podului" și îl împiedica pe Yaghi-Siyan să atace ruta de transport a proviziilor dinspre porturile Sfântul Simeon și Alexandretta) și să refacă mânăstirea abandonată de la vestul Porții Sfântul Gheorghe, folosită de musulmani pentru aprovizionarea orașului. Tancred a ocupat mânăstirea, rebotezată "Fortul lui Tancred", în timp ce Raymond de Toulouse a preluat controlul fortificației "La Mahomerie". În acest moment, cruciații au reușit să obțină primele rezultate importante ale asediului, odată cu venirea primăverii, cu îmbunătățirea situației aprovizionării în tăbăra creștină și cu definitivarea încercuirii Antiohiei.
Solia fatimidă În aprilie a sosit în tabăra cruciată o solie fatimidă din Egipt, încercând stabilirea unor condiții de pace cu creștinii, care erau până la urmă inamicii propriilor inamici, turcii selgiucizi. Pierre l’Ermite, care vorbea fluent limba arabă, a fost trimis să negocieze. Rezultatele negocierilor au fost nule. Fatimizi, care-i consideraseră pe cruciați doar mercenari ai bizantinilor, erau dispuși să-i lase pe aceștia să stăpânească Siria, dacă erau de acord să nu atace Palestina fatimidă, un aranjamet acceptat fără probleme de bizantini și egipteni până la venirea turcilor în regiune. Dar cruciații nu puteau accepta un aranjament care nu le asigura stăpânirea asupra Ierusalimului. Până la urmă, solii fatimizi au fost tratați cu deosebită politețe și li s-au oferit numeroase daruri, parte a prăzii de război luată de la musulmanii înfrânți în martie, dar nu s-a căzut de acord asupra niciunui aranjament definitiv.
Cucerirea Antiohiei thumb|right|150px|"Masacrul din Antiohia" de Gustave Doré.
Asediul a continuat, iar la sfârșitul lunii mai 1098, în ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul sub comanda lui Kerbogha. Această armată era mult mai numeroasă decât cele care încercaseră până atunci spargerea asediului creștin. Kerbogha își unise forțele cu cele ale lui Ridwan și ale lui Duqaq, în rândurile noii forțe aflându-se forțe persane și din Mesopotamia Artuqidă. Cruciații s-au bucurat de un răstimp neașteptat necesar pregătirilor de luptă, Kerbogha atacând mai întâi fără succes Edessa, care fusese cucerită în 1098 de Baldwin de Boulogne.
Cruciații și-au dat seama că trebuie să cucerească Antiohia mai inainte de sosirea întăririlor musulmanilor lui Kerbogha. Bohemund a reușit să stabilească contacte cu Firouz, un sodat armean care păzea Turnul "celor Două Surori", care dorea să se răzbune din motive personale pe Yaghi-Siyan, și l-a mituit pentru ca să deschidă poarta cetății. Bohemund a convocat adunarea cruciaților și le-a cerut ca, după cucerirea orașului prin mită și trădare, să fie de acord să i-l ofere lui ca pradă de război. Raymond a răspuns furios că orașul trebuie predat împăratului bizantin, așa cum se căzuse de acord la Constantinopol în 1097, dar Godfrey, Tancred, Robert și alți lideri creștini au fost de acord cu pretențiile lui Bohemund.
În ciuda acestor aranjamente, pe 2 iunie, Étienne de Blois și alți câțiva cruciați au dezertat. Mai târziu în aceiași zi, Firouz i-a transmis lui Bohemund să mimeze un marș spre coloana în inaintare a lui Kerbogha, iar mai apoi să se întoarcă noaptea și să atace zidurile cetății. După ce a fost dusă la indeplinire această schemă, Firouz a deschis porțile turnului pe care îl apăra și orașul a fost invadat de creștini. Creștinii sirieni rămași în cetate au deschis la rândul lor restul porților și au participat alături de cruciați la masacrarea musulmanilor. În timpul violențelor, cruciații au ucis și creștini localnici alături de musulmani, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan a încercat să fugă, dar a fost prins de creștinii sirieni în afara zidurilor cetății, a fost decapitat, iar capul lui i-a fost oferit lui Bohemund.
Al doilea asediu thumb|250px|Fortificațiile Antiohiei de pe Muntele Sfântul Silpius în timpul cruciadelor