Bombardierul Ural a fost programul/concursul inițial de proiectare a aeronavelor pentru dezvoltarea unui bombardier cu rază lungă de acțiune pentru Luftwaffe, creat și condus de generalul Walther Wever la începutul anilor 1930. Wever a murit într-un accident aviatic la 3 iunie 1936, iar succesorul său, Albert Kesselring, a continuat proiectul până la plecarea sa din funcție. Având o autonomie mare, avionul trebuia să poată pătrunde adânc în teritoriul inamic („până la Ural”)..

Wever, șeful de stat major al noii Luftwaffe înființate în 1933, a realizat importanța pe care bombardamentul strategic o va avea într-un război. Într-un război cu Uniunea Sovietică, el se aștepta ca forțele germane să nu încerce să avanseze prea mult spre est de Moscova, ceea ce ar fi lăsat o mare parte din industria sovietică recent relocată la ordinul lui Iosif Vissarionovici Stalin în afara razei de acțiune a bombardierelor existente. Wever a propus utilizarea unui bombardier strategic pentru atacarea acelor fabrici, ceea ce ar fi redus capacitatea sovietică de luptă, fără a fi nevoie de avansarea forțelor terestre.

Dezvoltarea programului În cadrul programului de bombardiere Ural, el a purtat discuții secrete cu și Junkers, solicitând proiecte pentru un bombardier cu rază lungă de acțiune. Aceștia au răspuns cu , respectiv . Ministerul Aviației al Reichului (Reichsluftfahrtministerium) a comandat prototipuri ale ambelor aeronave în 1935.

Se pare că Bayerischen Flugzeugwerke a primit o altă comandă de dezvoltare (în bilanțul anual verificat din 1937 a apărut o sumă pentru construirea unui prototip). Reichsluftfahrtministerium i-a atribuit denumirea .

Șeful Secției 1 a Statului Major Operațional al Luftwaffe, maiorul a relatat că, în primăvara anului 1936, Hermann Göring a oprit tipărirea „Instrucțiunilor de mobilizare și luptă” pentru Luftwaffe pentru anul 1936 și a adăugat un pasaj în care se prevedea posibilitatea unui război cu Uniunea Sovietică. Prin urmare, denumirea de „bombardier Ural”, sub care erau cunoscute în cercurilel de conducere modelele Ju 89 și Do 19, era pe deplin justificată .

Dornier Do 19 V1 a zburat pentru prima dată pe 28 octombrie 1936, cu aproximativ șase luni înaintea modelului Ju 89 . Era un monoplan cu nouă locuri, propulsat de patru motoare radiale cu câte nouă cilindri, fiecare cu o putere de doar aproximativ 650CP. Do 19 V1 avea armament defensiv dorsal și ventral, folosind turele cu mitraliere pentru prima dată pe un bombardier german în astfel de poziții - inovații nu au putut salva proiectul, și doar un singur prototip a fost realizat.

Când programul bombardierului Ural a fost anulat, al treilea prototip al Junkers Ju 89, parțial finalizat, a fost transformat în configurație pentru pasageri și a servit în schimb ca prototip Ju 90. Ju 90 a fost ulterior introdus în serviciul militar ca avion de patrulare, deoarece era unul dintre puținele modele cu rază lungă de acțiune disponibile în Germania. Ju 90 a dus, la rândul său, la producția în serie limitată a avionului cu patru motoare, destinat patrulării maritime și recunoașterii pe distanțe lungi.

Anularea programului Istoricul James Corum susține că nu Kesselring a anulat proiectul bombardierului Ural, ci Hermann Göring a oprit dezvoltarea bombardierului strategic înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, urmând sfaturile lui Kesselring, Ernst Udet și Erhard Milch.

Milch dorea anularea proiectului pur și simplu pentru că, în acea etapă, industria aeronautică germană era incapabilă să construiască o flotă mare de bombardiere grele și nu părea să poată depăși această situație. Astfel, Göring a abandonat proiectul și se presupune că mai târziu ar fi spus: „Führerul nu mă va întreba niciodată cât de mari sunt bombardierele noastre, ci câte avem”.

Cu toate acestea, după rugămințile adresate lui Göring de către , la sfârșitul anului 1937 s-a produs o schimbare radicală, când au fost emise specificațiile pentru dezvoltarea unui avion capabil să transporte o încărcătură de bombe de cinci tone până la New York. În martie 1942, proiectul Amerikabomber a fost inițiat ca o reînviere a ideii bombardierului Ural, cu , și devenind principalii concurenți.

În decursul anului 1943, Göring deplângea lipsa unei flote de bombardiere grele și îi blestema pe cei care îi spusese că bombardierele medii erau superioare celor grele. „Ei bine, acele bombardiere grele inferioare ale celeilalte părți fac o treabă minunată în a distruge Germania de la un capăt la altul”, ar fi spus el

În septembrie 1942, Göring a anulat comanda privind bombardamentul în picaj pentru modelul He 177A, care se dovedise a fi o cerință nerealistă. , dezvoltarea versiunii He 177A a fost o încercare de a egala capacitatea bombardierelor strategice cu patru motoare ale Aliaților și era în plină desfășurare în vara anului 1943. Au fost comandate patru prototipuri ale versiunii B echipate cu motor , dintre care trei au fost construite și două au zburat până la sfârșitul anului 1943.

He 177B, modelul ulterior pentru zboruri la altitudine mare și, în februarie 1943, modelul (proiectul rămas doar pe hârtie pentru un avion transatlantic), au format un trio de programe de dezvoltare care au rezultat din proiectul He 177A, fiecare fiind complet separat de celelalte – au fost cele care trebuiau să ofere Luftwaffe un adevărat bombardier greu.

Proiectul original al modelului He 177A a stat la baza modelelor He 177B și He 274 și a fost sursa de inspirație inițială pentru modelul He 277 cu motor radial , al cărui design semăna cu un model mărit.

Prototipurile primelor trei prototipuri He 177B erau conversii ale patru He 177A și au fost construite în Austria. Două prototipuri He 274 urmau să fie construite în Franța. Atât cele patru prototipuri He 177B comandate, cât și cele două prototipuri He 274 aveau patru motoare individuale , iar motoarele modelului 274 aveau turbocompresie suplimentară pentru zborul la altitudine mare. Acestea ar fi oferit Luftwaffe o capacitate de bombardament comparabilă cu cea a Avro Lancaster al RAF Bomber Command.

Ofensiva aeriană împotriva resurselor de petrol, ulei și lubrifianți ale Germaniei și a infrastructurii a pus capăt definitiv oricărei speranțe de a susține o capacitate strategică de bombardament. La începutul lunii iulie 1944, a pus capăt tuturor proiectelor de dezvoltare a avioanelor militare germane care nu aveau capacități defensive, concentrându-se exclusiv pe proiectarea avioanelor de vânătoare.

Note

Categorie:Luftwaffe Categorie:Bombardamente strategice