Prietenul tinerimei (tradus anterior ca Preatenul sau Voitoriul de bine al Pruncilor și al tinerimii romanești) a fost o lucrare didactică folosită în învățământul din Țările Române în secolul al XIX-lea ca manual școlar pentru clasele elementare. Lucrarea a fost tradusă și adaptată după originalul în limba germană publicat în 1802 de teologul și pedagogul Friedrich Philipp Wilmsen sub titlul Der deutsche Kinderfreund. Această „carte de citire” a cunoscut numeroase reeditări în mai multe limbi, fiind unul dintre cele mai răspândite și influente manuale din epoca sa.
Contextul publicării La sfârșitul secolului al XVIII-lea, educația din Europa a trecut prin transformări importante sub influența ideilor iluministe, emancipându-se treptat de sub dominația exclusivă a bisericii și a concepțiilor religioase, în favoarea promovării tot mai pronunțate a raționalismului, a moralei laice și a valorilor civice. Aceste transformări s-au reflectat și în culegerile de texte care au servit drept bază pentru învățământul elementar. În vreme ce manualele anterioare folosite în comunitățile creștine conțineau numai texte destinate catehismului, comentarii ale unor pasaje din Biblie, psalmi și rugăciuni, acestora încep să li se adauge acum și elemente seculare, fabule sau povestiri care încurajează conformarea cu normele morale recunoscute de societate, obediența față de autorități și patriotismul. Pe parcursul secolului al XIX-lea, conținutul lor se lărgește prin includerea unor texte descriptive din domeniile istoriei, geografiei și științelor naturii.Steffen Sammler, „History of the School Textbook”, în Eckhardt Fuchs, Annekatrin Bock (eds.) (2018). The Palgrave Handbook of Textbook Studies. New York: Palgrave, Macmillan, pp. 13-24.
Rezultatul acestor tendințe s-a concretizat în apariția „cărților de citire”, un tip caracteristic de manual școlar destinat claselor primare, care conținea texte eclectice gradate pentru învățarea cititului și scrisului, având concomitent funcții lingvistice (alfabetizare), formative (educație morală și civică) și culturale (introducerea unor noțiuni referitoare la natură, istorie și societate). Denumite în , în , în , în , în , ele s-au răspândit în întreaga Europă și au devenit principalul instrument folosit în învățământul de masă. Utilizate pe durata mai multor ani de studii, aceste cărți de citire aveau un format practic, întrucât reuneau într-un singur volum întreaga lume intelectuală pe care un copil era chemat să o întâlnească.
Înainte de legiferarea regimului de protecție a drepturilor de autor, cei mai mulți creatori de manuale foloseau fără restricții textele redactate de alți confrați care se bucurau de un oarecare succes. De asemenea, exista practica traducerii dintr-o limbă în alta a manualelor considerate utile și a căror eficiență didactică fusese deja verificată. Printre scopurile urmărite prin această practică se număra și acela de a contribui la consolidarea unei comunități de credință sau la întărirea coeziunii politice și culturale a unui stat multinațional, cum era Monarhia habsburgică sau Imperiul țarist.
Astfel, unele cărți de citire destinate inițial unui areal mai restrâns au ajuns să dobândească o circulație și o influență cu mult mai largi, depășind atât frontierele politice cât și pe cele lingvistice și culturale. Așa a fost cazul lucrării Der deutsche Kinderfreund, care a devenit un adevărat bestseller al epocii sale.
Originalul german Cartea de citire a lui Friedrich Philipp Wilmsen intitulată Der deutsche Kinderfreund („Prietenul german al copiilor”) a fost publicată la casa de editură Realschulbuchhandlung din Berlin în anul 1802. Ea a cunoscut mai multe revizuiri succesive din partea autorului său și a avut în total peste 200 de ediții. Popularitatea titlului thumb|200 px|right|Periodicul Der Kinderfreund, volumul V, Leipzig 1776 Expresia „prietenul copiilor” folosită în titlul lucrării nu a fost o invenție nouă, ci reprezenta o formulă foarte populară în literatura germană pentru copii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Popularitatea ei s-a datorat în mare parte periodicului Der Kinderfreund, un „săptămânal moral” (moralische Wochenschrift) publicat la Leipzig de scriitorul între 1775 și 1782, considerat prima revistă de tineret importantă din Germania. Seria inițială a periodicului a cuprins în total 24 de volume și a beneficiat de o a doua ediție în 1777 și de o a treia în 1780, chiar înainte de încheierea ei. Cel puțin alte patru ediții ilegale au apărut în paralel, tipărite într-un areal care se întindea de la Tübingen până la Praga. După 1784, Weiße a publicat alte 12 volume în seria Briefwechsel der Familie des Kinderfreundes („Corespondența familiei din Prietenul copiilor”) ca o continuare a revistei inițiale, bucurându-se de același succes.
Inspirate de acest exemplu și încercând să-l imite, mai multe publicații au fost editate sub titlul Der neue Kinderfreund („Noul prieten al copiilor”) de către P. A Winkopp la Viena (din 1786), K. A. Engelhardt și D. I. Merkel la Viena și Praga (din 1799) și J. B. Engelmann la Frankfurt pe Main (din 1803). Unele dintre ele au abandonat formula apariției periodice în fascicule separate și au fost publicate direct sub forma unui volum legat, ca Der neue Kinderfreund al lui Johann Georg von Mösle (Viena, 1801).
Faima periodicului german al lui Weiße s-a extins și în țările vecine. În Franța, ea a inspirat apariția a două reviste de succes pentru tineri: L’Ami des enfants („Prietenul copiilor”, 24 de numere lunare, 1782-1783) și L’Ami de l’adolescence („Prietenul adolescenței”, 14 numere, 1784-1785, continuarea celui anterior). Editorul lor, , nu a preluat de la Weiße doar titlul și ideea periodicului său, ci și numeroase texte pe care le-a tradus și adaptat pentru gusturile publicului francez. L’Ami des enfants a fost republicat la Londra de către M. Elmsley aproape imediat după prima sa ediție pariziană (1783) și a avut apoi foarte multe reeditări integrale sau parțiale, atât în limba franceză, cât și în traducere engleză (The Children’s Friend). În afară de Franța și Marea Britanie, periodicul a mai circulat în Germania, Spania, Statele Unite, India, Italia, Rusia, Suedia, Finlanda, Elveția și avut chiar și o traducere în limba tahitiană. El a îndeplinit funcția unei adevărate „plăci turnante” în schimburile de idei și traducerile de texte destinate copiilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor.Ute Dettmar (2023). „Collecting, translating and adapting. Late eighteenth-century transfer between Christian Felix Weiße’s Der Kinderfreund, Joachim Heinrich Campe’s Kleine Kinderbibliothek, and Arnaud Berquin’s L’Ami des Enfans”, in Charlotte Appel, Nina Christensen and M.O. Grenby (eds.). Transnational Books for Children 1750-1900. John Benjamins Publishing Company, pp. 135-156. Lesebuch
Cel care a avut ideea să aplice această expresie ca titlu al unui manual școlar a fost filantropul și pedagogul german . El este autorul lucrării Der Kinderfreund – Ein Lesebuch zum Gebrauch in Landschulen („Prietenul copiilor – o carte de citire pentru uzul școlilor de la țară”), al cărei prim volum a apărut în 1776 la Brandenburg și Leipzig, urmat în 1779 de un al doilea volum. Rochow folosise deja și mai înainte un titlu similar în lucrarea sa Der Bauernfreund („Prietenul țăranilor”) din 1773. Pentru cartea de citire, influențat probabil și de titlul periodicului îndrăgit al lui Weiße, el a ales imaginea sugestivă a „prietenului copiilor”, educatorul luminat și înzestrat cu înclinații literare, apropiat de tânăra generație, pe care o ajută în procesul de socializare și formare ca „cetățeni”, prin modele, principii pedagogice și metode de acțiune reflexive și testate, orientate către viziunea iluministă a omenirii.
Cu manualul său, primul de acest gen din istoria școlilor elementare germane, Rochow își propunea „să umple marea prăpastie dintre abecedar și Biblie” (die große Lücke zwischen Fibel und Bibel ausfüllen). În acest scop, el a compilat o colecție de scurte povestiri, dialoguri, pilde și parabole morale, descrieri din viața cotidiană și sfaturi practice scrise într-un limbaj simplu și accesibil, pe înțelesul tuturor. Textele erau destinate lecturării în sălile de clasă sau acasă și erau folosite adesea de către întreaga familie. Lucrarea a avut un imens succes și a cunoscut numeroase retipăriri, revizuiri și traduceri. Ea a atins cea mai mare răspândire între 1800 și 1830, fiind multiplicată în aproximativ un milion de exemplare în toată Europa până în anii 1870.
Modelul a fost urmat la scurt timp și de alți autori de manuale. În 1794, a publicat la Leipzig propria sa carte de citire formată din două părți reunite într-un singur volum și intitulată Gutmann oder der Sächsische Kinderfreund („Gutmann sau Prietenul saxon al copiilor”). Manualul său se adresa publicului din Saxonia, iar în subtitlu se menționa că el era destinat atât școlilor sătești cât și celor orășenești (ein Lesebuch für Bürger- und Landschulen). O variantă a acestei lucrări a fost publicată ulterior de sub titlul Der Sächsische Kinderfreund, ein Lesebuch für Stadt- und Landschulen și a rămas cartea de citire oficială din Saxonia până în anii 1850. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, a crescut și mai mult numărul autorilor germani care au redactat manuale cu titluri și conținuturi asemănătoare, dintre care cei mai proeminenți au fost Friedrich Philipp Wilmsen și . Manualul lui Wilmsen Predicator talentat și pedagog luminat, format sub influența celor mai progresiste idei ale timpului, F. P. Wilmsen a fost considerat „cel dintâi magistru pentru aproape tot nordul Germaniei” (W. Grote). Renumele său s-a datorat mai ales manualelor publicate și în special cărților de citire destinate claselor elementare. Dintre ele, Prietenul german al copiilor s-a bucurat de un succes cu totul deosebit. Apărut în 1802 la editura Realschulbuchhandlung a lui Georg Reimer din Berlin, acest bestseller a avut alte 27 de ediții numai în intervalul 1816–1821, atingând 135.000 de exemplare. În 1888 a apărut ediția a 226-a revăzută și se estimează că acest titlu era capabil să asigure de unul singur viabilitatea economică a editurii. thumb|left|180px|Friedrich Philipp Wilmsen Cărțile de citire elaborate de Wilmsen se înscriu în continuarea liniei trasate anterior de Rochow și Thieme, dar conțin și elemente de originalitate. Prima variantă pe care a publicat-o în 1800 a fost Der Brandenburgische Kinderfreund („Prietenul brandenburgic al copiilor”), o replică la varianta saxonă regională a lui Thieme. Doi ani mai târziu, a publicat varianta Der Deutsche Kinderfreund – ein Lesebuch für Volksschulen („Prietenul german al copiilor – o carte de citire pentru școlile populare”). Atât titlul, cât și subtitlul noului manual subliniază dorința autorului de a se adresa unui public mai larg decât cel al manualelor lui Rochow sau Thieme și anume tuturor elevilor din toate școlile elementare ale Germaniei. După cum declară în „Prefață”, „autorul prezentei cărți de citire s-a străduit să satisfacă aceste nevoi mai întâi pentru patria sa prin Prietenul brandenburgic al copiilor și apoi pentru școlile populare din Germania în general prin acest Prieten german al copiilor”.
Cu privire la sursele folosite, Wilmsen notează că a împrumutat de la alții doar o mică parte a conținutului și că împrumuturile au fost întotdeauna modificate și adaptate conform scopului special al lucrării sale. Sursele utilizate pentru secțiunile consacrate temelor de igienă și celor de educație civică sunt menționate în detaliu. Pentru povestiri, sunt indicați autorii colecțiilor din care au fost preluate și prelucrate, după caz. thumb|right|200px|Der Deutsche Kinderfreund, ediția a 226-a îmbunătățită (1888)