dreapta|miniatura|Harta împărțirii statelor în timpul Războiului Civil. Cu albastru, statele Uniunii, inclusiv cele admise în timpul războiului; cu albastru deschis, statele de graniță; cu roșu, statele confederate. Zonele necolorate nu erau state la momentul Războiului Civil. thumb|right|Hartă militară istorică a statelor din sud și de graniță, de Phelps & Watson, 1866 În Războiul Civil American (1861–1865), statele de graniță au fost patru, și apoi cinci state sclavagiste din care susțineau Uniunea. Acestea au fost Delaware, Maryland, Kentucky și Missouri, la care, după 1863, s-a adăugat noul stat Virginia de Vest. La nord, ele se mărgineau cu statele libere ale Uniunii, și la sud cu statele sclavagiste ale Confederației (excepție făcând Delaware care nu avea graniță cu Confederația).
Dintre cele 34 de state ale SUA din 1861, nouăsprezece erau state libere și cinsprezece erau sclavagiste, inclusiv cele patru state de graniță; acestea din urmă aveau un număr relativ redus de sclavi. Delaware nu a declarat niciodată secesiunea. Maryland a fost împiedicat să o facă de unioniștii localnici și de trupele federale. Celelalte două, Kentucky și Missouri, au constituit guverne rivale, dar teritoriul lor a rămas în cea mai mare parte sub controlul Uniunii după 1862. Alte patru și-au declarat secesiunea abia după bătălia de la Fort Sumter și au fost, pentru scurt timp, considerate state de graniță: Arkansas, Carolina de Nord, Tennessee și Virginia. Ele alcătuiesc regiunea istorică Sudul Superior, spre deosebire de . În timpul războiului, s-a creat un nou stat de graniță, Virginia de Vest, care s-a format din 50 de comitate ale Virginiei și a devenit un nou stat sclavagist al Uniunii în 1863 (având, la început, o lege care prevedea abolirea treptată a sclaviei).Maury Klein, Days of Defiance: Sumter, Secession, and the Coming of the Civil War (Knopf, 1997), p. 22.In 1861, "From February into the late spring, North Carolina, Virginia, Tennessee, and Arkansas were considered border states", says David Stephen Heidler et al., eds. Encyclopedia of the American Civil War (2002), p. 252.Daniel W. Crofts, , pp. 101–101 .
Proclamația de emancipare a lui Lincoln din 1863 nu s-a aplicat statelor de graniță, deoarece ele nu erau considerate rebele. Dintre statele scutite de la proclamație, Maryland (1864), Missouri și Tennessee (ianuarie 1865), și Virginia de Vest (februarie 1865) au abolit sclavia înainte ca războiul să ia sfârșit. Delaware și Kentucky însă, deși au redus substanțial practica sclaviei, au abolit-o abia în decembrie 1865, odată cu ratificarea celui de al XIII-lea amendament. În 1866, Kentucky a refuzat să ratifice al XIII-lea amaendament. L-a ratificat în 1976.
Cum aceste state de graniță ale Sudului Superior aveau legături geografice, sociale, politice și economice atât cu Nordul cât și cu Sudul, ele aveau un rol critic în raport cu rezultatul războiului. Încă sunt văzute a delimita granița culturală între Nord și Sud, râul Ohio fiind o graniță naturală importantă între acestea. Președintele Abraham Lincoln și președintele confederat Jefferson Davis erau ambii născuți în statul sudic de graniță Kentucky, dar în preludiul Războiului Civil, Lincoln locuia în Illinois iar Davisîn Mississippi.
Reconstrucția dirijată de Congres nu s-a aplicat în același fel statelor de graniță, deoarece ele nu se separaseră niciodată de Uniune; ele au trecut, în schimb, printr-un proces care a cuprins ocupația militară a Uniunii, reajustarea și realiniera politică după amendamentele care aboleau sclavia și acordau sclavilor eliberați cetățenie și drept de vot. După 1880, cele mai multe dintre aceste jurisdicții au fost dominate de democrați albi, care au adoptat legi care au impus regimul de segregare legală Jim Crow, care i-a transformat pe negri în . Spre deosebire de statele confederate, unde aproape toți negrii au fost , din diverse motive negrii și-au păstrat drepturile în ciuda unor mișcări politice care doreau să le restrângă în primul deceniu al secolului.Ranney, Joseph A. In the Wake of Slavery: Civil War, Civil Rights, and the Reconstruction of Southern Law. p. 141. .
Context Statele de graniță erau predominant agrare, dar plantațiile de acolo nu erau concentrate pe cultivarea pe scară largă a bumbacului, ci mai mult pe tutun și cânepă. Ca urmare, sclavia era deja e cale de dispariție, mai ales în regiunile mai urbanizate și în cele fără culturi de bumbac, cum ar fi orașele în curs de industrializare rapidă, ca Baltimore și St. Louis. Până în 1860, majoritatea afro-americanilor din Delaware erau oameni liberi, și la fel și o mare parte a celor din Maryland.
Conform recensământului din SUA din 1860, sclavii alcătuiau mai puțin de o cincime din populația statelor de graniță, anume Kentucky (19,5%), Maryland (12,7%), Missouri (9,7%), Virginia de Vest (4,9%), și Delaware (1,6%).
Unii stăpâni de sclavi au făcut profit din vânzarea surplusului de sclavi unor negustori care îi transportau către piețele , unde cererea de forță de muncă pe plantațiile de bumbac era încă mare.Allan Nevins, The Emergence of Lincoln: Prologue to Civil War, 1859–1861 (1950) paginile 149–55 Spre deosebire de cvasiunanimitatea alegătorilor din cele șapte state cultivatoare de bumbac din Sudul Inferior, care dețineau cel mai mare număr de sclavi, statele sclavagiste de graniță din Sudul Superior erau divizate pe tema secesiunii și nu erau prea dornice să părăsească Uniunea. Unioniștii din zona de graniță sperau că se va ajunge la un compromis și presupuneau că Lincoln nu va trimite trupe să atace Sudul. Secesioniștii din zona de graniță nu dădeau atenție chestiunii sclaviei în 1861, întrucât economiile statelor lor erau bazate mai mult pe plantații de tutun și pe comerțul cu Nordul. Principala lor grijă în 1861 era coerciția federală; unii locuitori ai lor considerau apelul la arme al lui Lincoln o repudiere a tradițiilor americane de autonomie a statelor, democrație, libertate, și formă de guvernare republicană. Secesioniștii insistau că Washingtonul uzurpase puteri nelegitime, sfidând Constituția, și astfel își pierduse legitimitatea. După ce Lincoln a anunțat apelul de mobilizare, Virginia, Tennessee, Arkansas și Carolina de Nord s-au separat imediat și au aderat la Confederație. În vestul Virginiei, a început o mișcare separatistă. Acolo, cei mai mulți fermieri erau care nu dețineau sclavi, și doreau separarea de restul statului și rămânerea în cadrul Uniunii.Allan Nevins, The Emergence of Lincoln: Prologue to Civil War, 1859–1861 (1950), pp. 119–47
Maryland, Kentucky și Missouri din Sudul de Graniță, care aveau multe zone ale căror legături culturale, geografice și economice erau mai mult cu Sudul decât cu Nordul, erau profund divizate; Kentucky a încercat să rămână neutru, dar în cele din urmă a fost divizat între un guvern unionist și unul confederat, și o zonă aprig disputată pe câmpul de luptă, și a fost ocupat de Uniune după 1862. Forțele militare unioniste au fost folosite pentru a garanta rămânerea acestor state în Uniune. Comitatele vestice ale Virginiei au respins secesiunea, au format un guvern loialist al Virginiei (cu reprezentare în Congresul SUA), și au creat noul stat Virginia de Vest (care însă cuprindea și multe comitate care votaseră pentru secesiune).
Deși aveau legături geografice și economice și cu Sudul, statele de graniță au trecut printr-o perioadă de intense disensiuni pe tema secesiunii. În special Virginia și Tennessee, două state-cheie ale Sudului Superior, au fost teatrul unor confruntări ale facțiunilor secesionistă și unionistă, care au creat un peisaj politic complex și volatil.
Loialitățile împărțite dreapta|miniatura|Statutul statelor, 1861. Deși toate statele sclavagiste, cu excepția Carolinei de Sud, au contribuit cu batalioane de albi de ambele tabere ale conflictului (voluntarii unioniști din Carolina de Sud au luptat în unități din alte state unioniste), diviziunea a fost cea mai severă în aceste state de graniță. Uneori, oameni din aceeași familie luptau în tabere diferite. Circa de oameni din statele de graniță (inclusiv afro-americani) au luptat în Armata Uniunii și în Armata Confederată.James M. McPherson, Ordeal by Fire: The Civil War and Reconstruction (1982), pp 156–62. Aproximativ – de Kentuckieni au luptat ca soldați confederați, și circa – ca unioniști, inclusiv peste de sclavi eliberați sau fugari din Kentucky recrutați în Armata Uniunii.Quisenberry, A. C. "Kentucky Union Troops in the Civil War". Register of the Kentucky State Historical Society, vol. 18, no. 54, 1920, pp. 13–18. . Până la sfârșitul războiului, în 1865, aproape de missourieni luptaseră în și cel puțin în .American Civil War in Missouri Research Guide Click pe "Regimental Histories" pentru a accesa datele. Circa de cetățeni ai Marylandului s-au înrolat în armată, cei mai mulți în Armata Statelor Unite. Un număr de vreo 10 ori mai mic s-au dus spre sud și au luptat pentru Confederație. S-a estimat că, din populația statului Maryland din 1860, de , circa 4000 de marylandezi au mers în sud să lupte pentru Confederație. Deși numărul marylandezilor din rândul trupelor confederate este adesea consemnat ca – pe baza unei afirmații orale făcute de generalul Cooper generalului Trimble, alte rapoarte contemporane infirmă acest număr și oferă estimări mai detaliate de la 3500 (Livermore)Thomas Livermore, Numbers and Losses in the Civil War, Boston, 1900. Vezi grafic și explicații, p. 550 la ceva mai puțin de 4700 (McKim)., Numerical Strength of the Confederate Army, New York, 1912 Virginia de Vest a fost unică prin aceea că nu a dat majoritatea soldaților Uniunii, ci preferințele lor au fost echilibrat împărțite, întrucât era singurul stat care conținea multe comitate care votaseră oficial în favoarea secesiunii față de Uniune.Curry, Richard O., A House Divided, A Study of Statehood Politics and the Copperhead Movement in West Virginia, Univ. of Pittsburgh Press, 1964, pg. 49
Kentucky și Missouri aveau guverne separate, câte unul pro-confederat și altul pro-unionist. Virginia de Vest s-a format în 1862–63 după ce unioniștii din Virginia, majoritari în comitatele nord-vestice ale statului, teritoriu ocupat pe atunci de o Armată a Uniunii constând din multe regimente vest-virgineze nou-formate, înființaseră un , loialist. Lincoln a recunoscut acest guvern și i-a permis să divizeze statul. Guvernele pro-confederate din Kentucky și Missouri adoptaseră ordonanțe de secesiune, dar cele două state nu au fost niciodată deplin sub controlul Confederației, deși la diferite momente de timp armatele confederate pătrunseseră pe teritoriul lor și guvernele confederate controlau unele părți din ele: la începutul conflictului, Confederația controla mai mult de jumătate din Kentucky și o parte din sudul statului Missouri.
În afară de luptele între armatele regulate, în zonele de graniță s-au desfășurat lupte de gherilă pe scară largă, și numeroase raiduri, ciocniri și asasinări.Daniel E. Sutherland, A Savage Conflict: The Decisive Role of Guerrillas in the American Civil War; pp. 251–276. . Violențele au fost deosebit de grave în Virginia de Vest, estul statului Kentucky, și vestul statului Missouri. Cel mai sângeros episod de lupte de gherilă a fost din Kansas, în care cel puțin 150 de civili, bărbați și băieți, au fost omorâți. El a fost lansat ca răspuns la un raid anterior, mai mic, efectuat în Missouri de către unioniști din Kansas.Fellman, Michael (1989). Inside War: The Guerrilla Conflict in Missouri in the American Civil War. . p. 25.
Deși secesiunea a fost la ordinea zilei în Sudul Profund, câteva state din Sudul Superior, în special Virginia și Tennessee, s-au confruntat cu o aprigă rezistență împotriva părăsirii Uniunii. Aceste state au avut diviziuni interne importante, facțiunile unioniste câștigând impuls în regiuni ca vestul Virginiei și estul Tennessee-ului.