Drapelul României este tricolor, cu benzile verticale, începând de la lance, albastru, galben și roșu. Are o proporție de 2:3 între lățime și lungime.
Constituția României prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu”. Proporțiile, nuanțele culorilor precum și protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994.LEGE nr. 75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice , Textul actului publicat în M.Of. nr. 237/26 aug. 1994
Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei și cel de stat al Ciadului, neavând însă nicio legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanța ușor mai închisă a fâșiei albastre (indigo, în loc de cobalt cum e la cel românesc), a stârnit discuții la nivel internațional: ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizației Națiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU, protest respins deoarece existența tricolorului vertical albastru-galben-roșu ca drapel al României este anterioară existenței statului Ciad.Dezbateri parlamentare Tricolorul românesc este, de asemenea, înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporție diferită (1:2 în loc de 2:3), un albastru mai deschis și stema țării în centru.
Culori
Legea nr. 75/1994 precizează că fâșiile drapelului național au culorile albastru cobalt, galben crom și roșu vermillon. Publicația Album des pavillons nationaux et des marques distinctives (2000) propune echivalarea culorilor drapelului național al României cu următoarele nuanțe:
Spațiu de culoare Albastru Galben Roșu Pantone 280c 116c 186c CMYK 100-70-0-10 0-10-95-0 0-90-80-5 RGB 0-43-127 252-209-22 206-17-38 Hexazecimal #002B7F #FCD116 #CE1126
Istoric Conform unei legende foarte răspândite, culorile roșu, galben și albastru ar fi fost utilizate încă din vechime de către români ca simbol al lor sau de alții pentru a-i desemna pe aceștia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelorPălănceanu, p. 138. dar, deoarece până la începutul secolului XIX, conștiința de a forma un neam nu exista decât la câțiva cărturari precum Grigore Ureche, ele nu erau folosite pentru a îi identifica specific pe Români, iar steagurile țărilor românești, până în al doilea deceniu al secolului XIX, erau cele moștenite din Evul Mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături cu ideea modernă de „națiune” :Jean Ranele, Bergshammarvappenboken (Armorialul Bergshammar, 1435), în: Mideltidsheraldisk studie, Lund, Suedia, 1975, Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, Armorialul Korenić-Neorić și Grigore Jitaru, Contribuții la istoricul blazonului Basarabilor, Anuarul Muzeului de Istorie a Moldovei, Chișinău, I, 1992, pp. 27-36, & II, 1995, pp. 19-40.
Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului XIX odată cu renașterea națională a României : astfel, este de remarcat prezența celor trei culori în canafuri și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)”Iscru, Gheorghe D., Steagul Revoluției din 1821, în „Revista Arhivelor” nr. 2/1981, p. 211. Tricolorul a fost adoptat întâi în Țara Românească, în 1834 ca drapel de luptă, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor și pavilioanelor navale de luptă. Acest model era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în mijloc”.Buletinul - Gazetă Oficială a Țării Românești, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144 Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:Căzănișteanu, p. 35
În 1840, ca să diferențieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roșu-galben-albastru, cu roșul în partea superioară și lățimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și cruciată.Anuarul Principatului Țării Românești, București, 1842, p. 118.
thumb|right|250px|Drapelul cu fâșiile în variantă orizontală
În 1848, steagul adoptat de către revoluționari ca drapel al Țării Românești a fost tricolorul albastru-galben-roșu (cu albastrul sus, deci, conform semnificației „Libertate, Dreptate, Frăție”). Acest tricolor apare atunci de asemenea în Moldova, în Ardeal (de exemplu la Adunarea de la Blaj) și până la Paris (unde este arborat la 26 aprilie 1848Conform Gazetei de Transilvania, anul XI, nr. 34 din 26 aprilie 1848, p. 140. de către studenții români care salutau noul guvern revoluționar cu un tricolor „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”Dogaru, p. 862.Căzănișteanu, p. 36.). Iată amănuntele adoptării tricolorului:
În Țara Românească, decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menționa că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăție”). Diferența față de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâșiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colțuri și a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum și prezența unei devize.Dogaru, p. 861. Aceste steaguri au fost sfințite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gărzii NaționaleNăsturel, p. 255. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orășenești din Slatina. Pe fâșia albastră e scrisă deviza 100px („Frăție Dreptate”), pe galben — 80px („Județul Oltŭ”), iar pe roșu — 91px („Orașul Slatina”).Vasile, p. 11. Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime și 110 cm lățime. Existența altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menționează, în unele cazuri, chiar și prețul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliției (confecționat din șalon) și cel al detașamentului de dorobanți din București (din tibet) au costat împreună 192 de lei și 10 parale.Dogaru, p. 863. Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuința fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puțin timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecționarea a șase steaguri (trei pentru infanterie și trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuși drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziție: „stindardele libertății se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”.Dogaru, p. 866. Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestații și au fost arborate pe clădirile publice, pe nave și bastimente. thumb|right|250px|Drapelul cu fâșiile în poziție verticală Totuși, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înțeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naționale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influența modelului francez.Năsturel, p. 255. Nuanțele erau „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. În ceea ce privește ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.Anul 1848 în Principatele Române, II, București, 1902, p. 477
Petre Vasiliu-Năsturel notează că, din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franței cât și la cel al Țării Românești revoluționare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alți cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiție românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluționar către Emin Pașa: „colorile eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și toți impegații, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei și a eșarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de modă”.Căzănișteanu, p. 36
În Transilvania, revoluționarii adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinței de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roșu (vertical, după amintirile lui George BarițiuBunea, p. 42.) ca drapel național. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”.Dogaru, p. 867. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naționale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară”). Semnificația lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc și, totodată, înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru și roșu) cu albul păcii.Bunea, p. 43. Se pare că cele două exemplareA se vedea modelul păstrat la MNIR , care a aparținut moților lui Avram Iancu având fâșii albastru-galben-roșu, care se păstrează astăzi la Muzeul Național de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o, astfel, pe cea albă pentru a simboliza dorința de unire a transilvănenilor cu România.Dogaru, p. 868. În Moldova, tricolorul a fost arborat la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași de către Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri, fără însă să fie adoptat oficial, deoarece abia întrunită, Adunarea a fost persecutată și dispersată de trupele rusești masate "preventiv" la frontieră.
După înfrângerea revoluției, se revine la vechile steaguri, iar revoluționarii sunt persecutați pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluționare. În 1849 domnitorul Barbu Știrbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziția orizontală a culorilor și schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.
În timpul căimăcămiei de trei, locțiitorii neavând dreptul de a-și inscripționa inițialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.Pălănceanu, p. 147, n. 82.
Legenda contopirii culorilor principatelor thumb|right|250px|Constantin Lecca - Înfrățirea moldovenilor și a muntenilor
Ideea formării tricolorului național prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei și al Țării Românești a apărut în anii 1850, probabil din dorința de a împăca pe toată lumea în privința alegerii steagului revoluționar de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această idee a fost favorizată și de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roșu și albastru pentru Moldova și albastru și galben pentru Țara Românească).Năsturel, p. 527