Iordache (Gheorghe) Filipescu () a fost un boier și politician din Țara Românească. A deținut dregătoriile de cămăraș, mare logofăt, mare comis, deputat, președinte al Înaltului Divan, mare ban al Craiovei, candidat la alegerile domnești din 1842, baș-boier și ministru al Afacerilor Dinlăuntru.Isar, Rădulescu, p. 128-129

Biografie Iordache s-a născut în anul 1782, fiind fiul marelui ban Constantin Filipescu și al Zoei Ghica. Prin naștere făcea parte din una dintre cele mai însemnate familii boierești din Țara Românească, înrudită pe linie maternă cu vechea familie princiară Ghica.

Iordache Filipescu a fost căsătorit cu Ecaterina Balș,Inventarul familial, p. 2 descendentă a familiei Balș. Cu aceasta a avut cinci copii, însă niciunul nu i-a continuat cariera politică. Fiul său cel mare, Constantin Filipescu (n. 1804), care ar fi trebuit să preia conducerea familiei, a murit încă din 1848, cu șapte ani înaintea tatălui. Ceilalți fii ai lui Iordache Filipescu au ales cariere în armată sau în viața culturală, unii servind ca ofițeri în armata rusă și ulterior în cea română.

Revoluția de la 1821 În timpul revoluției pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu și al conflictului cu Eteria, el s-a alăturat marii boierimi care căuta sprijinul Rusiei împotriva dominației otomane. Un raport diplomatic austriac din aprilie 1821 indica faptul că un grup de boieri refugiați peste munți, printre care „nu puteau fi decât Iordache Filipescu, [Clucerul] C. Samurcaș și Nicolae Mavros”, ar fi înmânat consulului rus Alexandr Pini un proiect de constituție ce punea Țara Românească sub protectorat rusesc.Filitti, p. 63-64

Documentul invoca în termeni hiperbolici dorința boierilor de a scutura „jugul tiranic” al turcilor și de a fi „încorporați între popoarele marelui imperiu”. Istoricul Ioan C. Filitti atrage atenția că asemenea formule exagerate - folosite și cu alte ocazii de boieri în apelurile către Rusia - nu trebuie luate ad litteram, ele exprimând de fapt dorința boierimii de a înlocui suzeranitatea otomană cu protecția rusească, fără a implica neapărat anexarea.

După înăbușirea revoluției din 1821 și restabilirea domniilor pământene, Iordache Filipescu revine în viața politică a țării, recăpătând treptat funcții influente. Convenția de la Akkerman (1826) și apoi războiul ruso-turc (1828-1829) au deschis calea unor reforme interne sub supraveghere rusească.Filitti, p. 145-147 Domnul Grigore al IV-lea Ghica a convocat, printr-un pitac (ordin domnesc) din mai 1827, o adunare a marilor boieri pentru a discuta „reorganizarea dinlăuntrului” țării și elaborarea unui proiect general de reforme.Filitti, p. 140

Filipescu a participat la această adunare obștească din vara anului 1827, o serie de șapte întruniri desfășurate între 24 mai și 11 august 1827, în care s-au dezbătut mai ales probleme fiscale și de administrație financiară. Poziția majorității marilor boieri prezenți (inclusiv Filipescu) a fost una conservatoare, aceștia evitând soluțiile radicale și apărându-și privilegiile de clasă.

Sub Regulamentul Organic (1828-1842) După ocupația și administrația rusă conduse de generalul Kiseleff, în Țara Românească a fost implementat Regulamentul Organic, care a instituit o adunare legislativă modernă și a reorganizat instituțiile. Iordache s-a numărat printre marii boieri cooptați în noul regim regulamentar: în 1831 el a fost ales deputat în prima Adunare Obștească a Țării Românești, iar ulterior a deținut mandat de deputat și în anii 1837-1848. Experiența și rangul său l-au propulsat în funcții înalte ale statului, în 1839 Filipescu a fost numit președinte al Înaltei Curți (Divanului), iar la începutul anului 1840 a fost ridicat la demnitatea de mare ban al Craiovei și al Olteniei.

Prin această ultimă numire, el devenea cel mai înalt dregător al țării după domnitor, consolidând astfel influența familiei sale în viața politică. Ca lider al grupării boierești conservatoare, Iordache a continuat să joace un rol important sub domniile regulamentare. Era unul dintre boierii de încredere ai domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, adaptându-se noilor structuri instituționale fără a renunța la apărarea privilegiilor clasei sale.Isar, Rădulescu, p. 125

Candidatura la domnie din 1842 În toamna anului 1842, după înlăturarea prematură a domnitorului Alexandru Ghica, Adunarea Obștească a fost convocată să aleagă un nou domnitor al Țării Românești. Filipescu, datorită rangului, averii și influenței sale,Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 136, 235, 257, 258 s-a aflat pe lista candidaților eligibili la tron, bucurându-se de susținerea unei părți a boierimi conservatoare. Alegerile l-au favorizat însă pe Gheorghe Bibescu, care a obținut numirea ca domn.

În încercarea de a-l coopta pe puternicul boier Filipescu în noua ordine politică, domnitorul Gheorghe Bibescu i-a conferit acestuia, la scurt timp după urcarea pe tron, titlul onorific de „primul boier” (baș-boier) al țării. Motivația oficială a acestui gest, exprimată într-un hrisov publicat în Buletinul Gazetei Administrative, a fost că „din vremi vechi, primul boier era treapta care înălța pe cei mai venerabili membri ai boierimii la cea mai mare cinstire obștească”. Acordarea titlului de baș-boier l-a consacrat pe Iordache Filipescu drept decanul și patriarhul simbolic al boierimii muntene, aducându-i mare prestigiu public. Totodată, această mișcare politică urmărea să transforme un posibil opozant într-un aliat de încredere al noului domn. În ciuda animozităților anterioare, Filipescu a acceptat onorul, continuând să participe la conducerea treburilor țării ca membru al Sfatului domnesc.

Ultimii ani Revoluția de la 1848 l-a găsit pe Iordache Filipescu la vârsta de aproximativ 66 de ani, reprezentând aripa conservatoare a boierimii. El nu a sprijinit guvernul revoluționar de la București, condus de tineri liberali precum Nicolae Golescu sau Ion Heliade-Rădulescu, rămânând loial ordinii existente. După înăbușirea mișcării pașoptiste, sub domnia prințului Barbu Dimitrie Știrbei, Filipescu și-a reluat activitatea publică. În anul 1851 a fost numit în funcția de ministru al Treburilor Dinlăuntru (echivalentul ministrului de interne din România modernă) în guvernul lui Barbu Știrbei, coordonând problemele administrative și de poliție ale țării.

În contextul Războiului Crimeii (1853-1856), când trupele ruse au ocupat din nou principatele române, Iordache s-a numărat printre marii boieri care au colaborat cu autoritățile ruse de ocupație, asigurând aprovizionarea și bunul mers al administrației locale sub supravegherea acestora. Drept recunoaștere, în 1854 țarul Nicolae I i-a conferit lui Filipescu Ordinul Sfânta Ana (clasa a II-a), ca recompensă pentru sprijinul acordat ofițerilor ruși staționați în Țara Românească.

Spre finalul vieții, chestiunea unirii Principatelor Române începea să se contureze tot mai clar în discuțiile politice. Iordache Filipescu, deși un conservator, și-a exprimat în mod public opinia cu privire la viitorul domnitor al celor două țări: el considera necesară aducerea unui principe străin de credință creștină occidentală, afirmând sugestiv că noul domn al Moldovei și Țării Românești nu trebuie să fie „nici turc, nici grec, nici evreu”. Prin această formulare, Filipescu respingea categoric ideea revenirii la un domn fanariot sau a numirii unui protejat otoman, precum și a oricărei alte soluții provenite din sfera Imperiului Otoman; deși nu menționa explicit Rusia, el lăsa să se înțeleagă că doar un candidat european, preferabil sprijinit de Franța sau alte puteri occidentale, ar fi potrivit.

Iordache Filipescu a încetat din viață la sfârșitul anului 1854 sau în primele zile ale lui 1855. Moartea sa a scos la iveală o situație financiară precară, în contrast cu faima și luxul cu care trăise. Pentru a-și întreține stilul de viață somptuos - palate, personal servitor numeros, veșminte orientale bogate - marele boier contractase datorii considerabile.

După deces, s-a constatat că masa sa succesorală era insolvabilă, astfel că moștenitorii minori ai lui Filipescu au dorit inițial să renunțe la moștenire din cauza pasivului apărut. Autoritățile au intervenit atunci pentru a administra temporar proprietățile familiei, precum moșia Tăriceni și impunătoarele case Filipescu de pe Podul Mogoșoaiei din București, folosind veniturile acestora pentru achitarea datoriilor și întreținerea orfanilor minori rămași în grija statului.

Contemporanii au privit dispariția lui Iordache Filipescu ca pe sfârșitul unei epoci. În presa occidentală, el a fost descris drept „ultimul mare boier oriental” al Țării Românești, un simbol al vechii aristocrații aflate în declin. Pictorul și jurnalistul francez Charles Doussault, aflat la București în anii 1853-1854, îl numea pe Filipescu „idolul românilor”, subliniind că acesta întruchipa tipul național al boierului de odinioară, al cărui stil de viață era tot mai rar întâlnit: „dacă Gheorghe [Iordache] Filipescu și-ar lepăda somptuoasele straie orientale, și-ar tunde barba și ar renunța la calpacul său, apostazia aceasta ar provoca o durere generală, ca un doliu public în rândul poporului”. Occidentalii vedeau în el „un vestigiu elegant și strălucit al unei societăți” pe cale de a deveni amintire.Roman, p. 122

Note

Bibliografie Roman, Nicoleta, „Iordache Filipescu, the ‘last great boyar’ of Wallachia and his heritage: a world of power, influence and goods”, Cromohs, 21 (2017-2018) Isar, Nicolae; Rădulescu, Mihai Sorin, „Protocoalele adunărilor boierești din vara anului 1827 privind reorganizarea internă a Țării Românești”, Revista Arhivelor, anul LXV, vol. LX, nr. 1-2, 1998, p. 117-138. link Filitti, Ioan C., Frământările politice, București, 1932. link Inventarul fondului Filipescu (familial), 1850-1949, Arhivele Naționale ale României, Inventar nr. 1141. link Grigore Lăcusteanu (contributor: Radu Crutzescu), Amintirile colonelului Lăcusteanu. Text integral, editat după manuscris . Iași: Polirom, 2015. ISBN 978-973-46-4083-6

Categorie:Nașteri în 1782 Categorie:Decese în 1854 Categorie:Boieri din Țara Românească