Ordinul Sfântului Lazăr din Ierusalim, sau ordinul ospitalierilor Sfântului Lazăr din Ierusalim, cunoscut și ca Frații leproși din Ierusalim sau pur și simplu lazariții, este un ordin ospitalier catolic fondat la Ierusalim, Regatul Ierusalimului în secolele al XI-lea sau al XII-lea pentru a primi pelerinii bolnavi de lepră, îngrijirea acestora fiind scopul său inițial; ordinul a fost numit în numele Sfântului Lazăr, acesta fiind Sfântul patron al ordinului.Savona-Ventura, Charles (octombrie 2008). „Ordinul Sfântului Lazăr în Regatul Ierusalimului”. Journal of the Monastic Military Orders, vol. 1, pp. 55–64.Wise (2012):
„Noul ordin avea propria biserică și mănăstire încă din 1142, iar până în 1147 era cunoscut sub numele de Frații leproși din Ierusalim. Până în 1155, ordinul avea case în Tiberias și Ascalon, iar mai târziu în Acre și, posibil, în Cezareea și Beirut. La mijlocul secolului al XII-lea, ordinul dezvoltase și o forță de frați militari, însă aceștia nu au fost niciodată foarte numeroși, iar ordinul a rămas preocupat în principal de rolul său spitalicesc. Câțiva frați neatinși de lepră au fost incluși în ordin ca cavaleri, iar cavalerii leproși aproape sigur au luat armele atunci când a fost necesar. Existau și frați laici-sergenți, recrutați dintre oamenii de rând suferinzi de lepră.” Ordinul și-a deschis porțile cruciaților și cavalerilor leproși în timpul cruciadelor, numiți lazariți. Unii dintre acești cavaleri leproși au participat la apărarea statelor latine din Orient.
Ordinul monastic este considerat că a fost creat în anii 1130 ca ordin ospitalier,Marcombe, David (2003). Leper Knights. Woodbridge: Boydell Press. . iar cea mai timpurie referire la activitatea sa militară datează din 1234. A fost recunoscut de regele Fulk în 1142 și confirmat canonic ca ordin ospitalier și militar cavaleresc, sub regula Sfântului Augustin, prin bula papală Cum a Nobis Petitur emisă de papa Alexandru al IV-lea în 1255. Deși erau concentrați pe misiunea lor de îngrijire a bolnavilor de lepră, cavalerii ordinului au luptat la Asediul Acrei (1191), la Arsuf, în Bătălia de la Jaffa (1192), la Bătălia de la La Forbie (1244) și la apărarea Acrei (1291).Wise (2012) Sediul titular a fost situat succesiv la Ierusalim și apoi la Acre. După căderea Regatului Ierusalimului, ordinul s-a împărțit în două ramuri principale în Italia și în Franța, ordinul reorganizat din Franța s-a așezat în jurul marelui său maestru Thomas de Sainville la comanderia din Boigny-sur-Bionne, până la confiscarea tuturor bunurilor sale din Franța în timpul Revoluției. A trecut prin numeroase dificultăți din cauza protectorilor săi, până când Ludovic al XVIII-lea a risipit ultimele bunuri rămase în timpul exilului său. În prezent încă sunt comemorați cavalerii Sfântului Lazăr în Boigny-sur-Bionne.
În 1489, papa Inocențiu al VIII-lea a încercat să unească ordinul și proprietățile sale cu Cavalerii Ospitalieri, însă majoritatea jurisdicțiilor Ordinului Sfântului Lazăr, inclusiv cele din Franța, sudul Italiei, Ungaria, Elveția și Anglia, au rezistat. Ospitalierii au reușit să preia doar bunurile ordinului din teritoriile care astăzi aparțin Germaniei.
În 1572, ramura italiană a ordinului a fost unită cu Ordinul Sfântului Maurițiu sub Casa de Savoia, formând Ordinul Sfinților Maurițiu și Lazăr, care există și astăzi și este considerat succesor dinastic al ramurii italiene.The Living Age, volumul 121. Littell and Gay Publishers. 1874. „Această idee nu s-a realizat; însă în 1572 lazariștii au fost uniți cu Ordinul Sfântului Maurițiu de Savoia, iar cele două împreună constituie actualul Ordin italian al Sfinților Maurițiu și Lazăr.” Fuziunea a exclus însă posesiunile din sudul Italiei, aflate atunci sub stăpânire spaniolă, acestea fiind transformate în beneficii ecleziastice. Ducele de Savoia a obținut controlul doar asupra celor situate în ducatul său.
În 1608, regele Henric al IV-lea al Franței, cu aprobarea Sfântului Scaun, a unit administrativ ramura franceză cu Ordinul Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, formând Ordinul Regal Militar și Ospitalier al Maicii Domnului de pe Muntele Carmel și al Sfântului Lazăr din Ierusalim unit. Această ramură a fost strâns legată de coroana franceză în secolul al XVIII-lea, marii maeștri fiind membri ai familiei regale. A suferit consecințele Revoluției Franceze și a plecat în exil împreună cu marele său maestru, Louis-Stanislas-Xavier de Bourbon, conte de Provența (viitorul rege Ludovic al XVIII-lea). Și-a pierdut oficial protecția regală în 1830 și nu a mai figurat ca beneficiind de aceasta în Almanahul Regal francez.
Se consideră că termenul „lazaretă” (în unele limbi sinonim cu leprozerie) derivă tot din Ordinul ospitalier al Sfântului Lazăr, instituțiile lor fiind adaptate în secolul al XV-lea ca stații de carantină, când lepra nu mai reprezenta flagelul din secolele anterioare.Takeda, Junko Thérese (2011). Between Crown and Commerce - Marseille and the Early Modern Mediterranean. Maryland, USA: Johns Hopkins University Press. p. 118.
Ordinul există ca instituție in pleno jure (lat. cu drepturi depline), înființat ca ordin cavaleresc pe baza dreptului canonic, cu funcția de Mare Maestru ales. În prezent, ordinul, ca instituție independentă supranațională, este recunoscut, printre altele, de: Austria, Australia, Bolivia, Croația, Republica Dominicană, Estonia, Spania, Canada, Luxemburg, Macedonia de Nord, Noua Zeelandă, Rusia, Africa de Sud, SUA, Ungaria, Romania și Comisia Europeană. În afara acestor țări, însemnele ordinului pot fi purtate pe uniforma militară și în Australia, Cehia, Romania, Mexic, Norvegia, Suedia, Italia și Malta împreună cu decorațiile de stat. În 2007, pe baza unui acord cu Cancelaria Legiunii de Onoare, ordinul a fost de asemenea recunoscut în mod oficial în Franța.
Istorie
Originile ordinului Prima mențiune a Ordinului Sfântului Lazăr găsită în surse datează din 1142. Tradiția transmite existența unei comunități de călugări armeni, conduși de sfântul Vasile cel Mare, care ar fi întemeiat în jurul anului 370 la Ierusalim o leprozerie lângă poarta Sfântului Lazăr, dar în afara orașului, așa cum de altfel toate lazaretele (cuvânt derivat de la Lazăr din Betania pentru a desemna leprozeriile) erau la acea vreme. O variantă prezintă spitalul ca fiind deservit atunci de călugări conduși după regula sfântului Vasile cel Mare, fiind aflați sub jurisdicția patriarhului grec-melkit al Ierusalimului.
Existau spitale pentru leproși mai vechi în Orient, despre care Cavalerii Sfântului Lazăr pretindeau că sunt continuarea lor, pentru a crea impresia unei vechimi îndepărtate și pentru a părea cel mai vechi dintre ordine. Potrivit lui Charles Moeller, „această pretenție este apocrifă”; totuși, dovezile documentare confirmă că edificiul funcționa deja în 1073Savona-Ventura, Charles (octombrie 2018). „Un Hospitalis infirmorium Sancti Lazari de Jerusalem înainte de Prima Cruciadă”. Acta Historiae Sancti Lazari Ordinis. 2: 13–26..
La origine, doar cei cu leprozie erau membri ai ordinului: leproșii aveau grijă de leproși. De aici provine numele lor de „lazariți”, prin referire la „Lazăr” din Evanghelie, un cerșetor lepros. Membrii celorlalte ordine din Țara Sfântă (Ospitalierii, Templierii și Teutonii) care erau atinși de lepră trebuiau să-și părăsească ordinul pentru a intra în cel al Sfântului Lazăr.Alain Demurger, Cavalerii lui Hristos: ordinele religios-militare în Evul Mediu, Seuil, 2002, . Ordinul Sfântului Lazăr a creat lazarete în Țara Sfântă, precum la Acra, dar și în Europa.
Cruciadele La început, Ordinul Sfântului Lazăr era exclusiv un ordin ospitalier și a adoptat regula spitalicească a Sfântului Augustin, folosită în Occident. S-a susținut că ordinul a preluat un rol militar în secolul al XII-lea, însă această dată nu este susținută de dovezi verificabile. Ordinul monastic a fost cel mai probabil fondat în anii 1130, deși prima acțiune militară în care au fost implicați cavaleri lazariști nu a avut loc până în anii 1230.Barber, Malcolm (1994). The New Knighthood. Cambridge: Cambridge University Press. p. 38. . Lazariștii purtau o cruce verde pe mantie.Blackwood's Edinburgh Magazine, Volumul CXV. Leonard Scott Publishing Company. 1874. p. 494. „În Palestina existau câte patru dintre fiecare: Cavalerii Ospitalieri, Templierii, Cavalerii Teutonici și Lazariștii; iar în Peninsula Iberică, frățiile Calatrava, Santiago, Alcantara și Avis. Toate aceste fraternități au fost înființate pentru a ajuta pe cei slabi și a lupta împotriva sarazinilor; cu toate acestea, în ciuda asemănării generale a scopului, fiecare dintre ele avea un caracter special propriu care o deosebea de celelalte.” stanga|miniatura|233x233px|Crucea malteză emailată verde a Ordinului Sfântului Lazăr. Spitale dependente de leprozeria din Ierusalim au fost înființate ulterior în alte orașe din Țara Sfântă, mai ales la Acra, precum și în diverse țări din Europa, în special în sudul Italiei (Capua), Ungaria, Elveția, Franța (Boigny) și Anglia (Burton Lazars). Ludovic al VII-lea al Franței, la întoarcerea sa din a doua cruciadă, i-a oferit castelul de la Boigny, lângă Orléans, în 1154. Exemplul său a fost urmat de Henric al II-lea al Angliei și de împăratul Frederic al II-lea.
În 1154, când regele Ludovic al VII-lea a acordat ordinului o proprietate la Boigny, lângă Orléans, acesta a fost folosit ca sediul ordinului în afara Țării Sfinte. Mai târziu, după căderea Acrei în 1291, cavalerii Sfântului Lazăr au părăsit Țara Sfântă și s-au mutat mai întâi în Cipru, apoi în Sicilia și, în cele din urmă, înapoi la Boigny, care fusese ridicat la rang de baronie în 1288.
Ordinul a rămas în principal un ordin ospitalier. Deși a participat la mai multe bătălii, nu există dovezi ale implicării sale înainte de căderea Ierusalimului (1244). După căderea Ierusalimului în iulie 1244 și bătălia de la La Forbie din octombrie același an, Ordinul Sfântului Lazăr, deși încă numit „din Ierusalim”, s-a mutat la Acre, unde primise teritorii cedate de templieri în 1240. Ordinis Fratrum & Militum Hospitalis Leprosorum S. Lazari Hierosolymitani, sub regula augustiniană, a fost confirmat prin bula papală Cum a Nobis Petitur a papei Alexandru al IV-lea în aprilie 1255. În 1262, papa Urban al IV-lea i-a acordat aceleași imunități ca și ordinelor monastice.
Perioada medievală târzie miniatura|255x255px|Costumație a Ordinului St. Lazăr, secolul al XV-lea. Ordinul a abandonat rapid activitățile militare după căderea Acrei în 1291. Ca urmare a acestei catastrofe, spitalul de leproși Sfântul Lazăr din Ierusalim a dispărut, dar comanderiile sale din Europa, împreună cu veniturile lor, au continuat să existe. În 1308, regele Filip al IV-lea al Franței i-a acordat ordinului protecția sa temporală.Alan Forey, The Military Orders: From the Twelfth to the Early Fourteenth Centuries, Routledge, 1992.
În 1490, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat să unească ordinul cu Cavalerii Sfântului Ioan, inclusiv prin predarea acestora a posesiunilor Ordinului. Deși acest lucru a fost confirmat în 1505 de Papa Iulius al II-lea, Ordinul Sfântului Lazăr s-a opus acestei măsuri, iar Ordinul Sfântului Ioan nu a intrat niciodată în posesia proprietăților, cu excepția Germaniei. În Franța, bula de suprimare a fost ignorată și marii maeștri francezi au fost numiți în continuare. Ordinul Sfântului Ioan a urmărit revendicarea posesiunilor franceze, dar aceasta a fost respinsă legal de Parlamentul din Paris în 1547.
În 1565, Papa Pius al IV-lea a anulat bulele predecesorilor săi și a restituit toate posesiunile ordinului, pentru a putea acorda marele magisteriu favoritului său, Giovanni de Castiglione. Totuși, de Castiglione nu a reușit să obțină revenirea comanderiilor din Franța. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Ordinul păstra o prezență semnificativă doar în Franța și Italia.
Continuări după 1572
Casa Regală de Savoia