miniatura|Universitatea Princeton (1913) în stil gotic. O instituție educațională este un loc unde persoane de vârste diferite dobândesc educație, incluzând grădinițe, centre de îngrijire a copiilor, școli primare, școli secundare și universități. Acestea oferă o varietate largă de medii și spații pentru învățare.

Mediu de învățare miniatura|Mediile de învățare sunt abordări educaționale, culturi și cadre fizice pentru toate tipurile de cursanți și activități. Termenul „mediu de învățare” se poate referi la o abordare educațională, un context cultural sau un spațiu fizic în care au loc predarea și învățarea. De obicei, este folosit ca o alternativă mai cuprinzătoare la „sală de clasă”, însă se referă în principal la contextul filozofiei educaționale sau la cunoștințele experimentate de student și poate cuprinde o varietate de culturi de învățare. Mediile de învățare sunt foarte diverse în privința utilizării, stilurilor de învățare, organizării și instituției educaționale.

Învățarea directă este poate cea mai veche metodă formală și structurată de educație, iar în prezent rămâne dominantă în întreaga lume. Esența acesteia constă în transferul de informații de la cineva cu mai multă cunoaștere la cineva cu mai puțină, fie în general, fie legat de un subiect sau idee anume. Metoda socratică, dezvoltată acum peste două milenii ca răspuns la învățarea directă din școlile Greciei Antice, folosește forma dialectică, bazată pe întrebări, și continuă să fie o metodă importantă de învățare în școlile occidentale de drept.

Învățarea practică, o formă de învățare activă și experiențială care a apărut înaintea limbajului și a capacității de a transmite cunoștințe altfel decât prin demonstrație, a fost demonstrată ca fiind una dintre cele mai eficiente metode de învățare și în ultimele două decenii i s-a acordat un rol tot mai important în educație.

Caracteristici Modul de funcționare al instituției educaționale poate determina natura mediului de învățare. Caracteristicile care pot influența natura acestui mediu includ:

Tipul organizației: școală de stat sau publică, școală independentă, școală parohială; Structura: de la structură rigidă (școli militare) la mai puțin rigidă (școali moderne) Non-instituțional: învățământ la domiciliu, homeschooling Programul: durata și calendarul anului școlar, orarul claselor și activităților, durata perioadei de curs, programarea pe blocuri Personalul: numărul de profesori, raportul profesor-elev, predare individuală sau în co-predare; Frecvența: participare obligatorie până la o anumită vârstă sau nivel Certificarea profesorilor: niveluri diferite de calificare profesională; Evaluarea: teste și standarde impuse direct sau indirect de guvern; Parteneriate și mentorat: relații între mediul de învățare și entități externe sau persoane în domenii generale sau specializate; Modelul organizațional: departamental, integrat, academie, școală mică; Curriculum: materiile care compun un program de studiu.

Pedagogie și stilul de învățare Unele dintre tendințele cheie în modelele educaționale din secolul XX și începutul secolului XXI includ educația progresivă, educația constructivistă și educația bazată pe competențe pentru secolul XXI.

Învățarea pasivă miniatura|Aula universitară din Aachen. Învățarea pasivă, o caracteristică esențială a instruirii directe, se bazează pe transmiterea aproape integrală a informațiilor și cunoștințelor dintr-o singură sursă, profesorul cu manualul, care predă în stil de conferință. Un grad ridicat de învățare se realiza prin memorare mecanică. Acest model a fost numit și „înțeleptul de pe scenă”. Odată cu răspândirea educației publice în Europa și America de Nord, începând cu începutul secolului XIX, modelul instruirii directe a devenit standard și a continuat să fie folosit și în secolul XXI.

Educația era concepută pentru a furniza muncitori pentru societățile industriale bazate pe fabrici, iar acest model și organizarea școlilor a fost cunoscut drept „modelul școlii-fabrică”, cu un curriculum, stil de predare și evaluare standardizate, centrate pe nevoile și eficiența managementului sălii de clasă și al profesorului.

Învățarea activă miniatura|Sală de clasă din Coreea de Nord. Învățarea activă este un model de predare care pune responsabilitatea învățării în sarcina elevilor, nu pe instruirea condusă de profesor, un model numit și centrat pe elev. Se bazează pe premisa că, pentru a învăța, elevii trebuie să facă mai mult decât să asculte: trebuie să citească, să scrie, să discute sau să se implice în rezolvarea de probleme. Se raportează la trei domenii de învățare: cunoștințe, abilități și atitudini, unde elevii trebuie să se angajeze în activități de gândire superioară, cum ar fi analiza, sinteza și evaluarea.

Învățarea diferențiată miniatura|Patru domenii ale instrucțiunii diferențiate. Învățarea diferențiată s-a dezvoltat pornind de la conștientizarea eficienței diferitelor stiluri de învățare, evidențiate de cercetările neurologice din secolul XX și începutul secolului XXI. Instruirea directă se extinde acum pentru a include cercetare independentă sau ghidată cu surse multiple de informații, discuții mai ample în clasă, colaborare în grup, învățare experiențială și alte forme de învățare activă. Rolul profesorului „înțelept de pe scenă” este completat sau înlocuit de rolul „ghidului de pe margine”. În instruirea diferențiată, profesorul modifică modul de predare și conținutul pentru elevi în funcție de profilul de învățare, nivelul de pregătire și interesele fiecărui elev.

Educația progresivă miniatura|Jean Piaget a creat teoria dezvoltării cognitive, care descrie modul în care copiii își reprezintă și raționează despre lume. miniatura|Învățare experiențială. Educația progresivă este o mișcare pedagogică ce folosește multe dintre principiile învățării active, apărută la sfârșitul secolului XIX și continuată în diverse forme până în prezent. Multe programe de educație progresivă includ caracteristici precum învățarea prin practică (proiecte practice, învățare experiențială), curriculum integrat, integrarea antreprenoriatului, rezolvarea problemelor, gândirea critică, munca în grup, dezvoltarea abilităților sociale, scopuri axate pe înțelegere și acțiune în loc de memorare mecanică, proiecte colaborative și cooperative, educație pentru responsabilitate socială și democrație, educație personalizată, integrarea serviciilor comunitare, selecția conținutului în funcție de competențele viitoare necesare, reducerea importanței manualelor, învățare pe tot parcursul vieții și evaluare prin proiecte și creații ale elevilor.

Învățarea mixtă Învățarea mixtă () este un program de învățare în care un elev învață cel puțin parțial prin livrarea de conținut și instrucțiuni prin media digitală și online. Astfel elevul are un control mai mare asupra timpului, locului, traseului sau ritmului în comparație cu învățarea tradițională.

Alfabetizarea digitală Alfabetizarea digitală devine esențială pentru o învățare de succes deoarece tehnologia mobilă și personală transformă atât mediile de învățare, cât și locurile de muncă. Ea permite ca învățarea, inclusiv cercetarea, colaborarea, crearea, scrierea, producția și prezentarea, să aibă loc aproape oriunde. Alfabetizarea digitală încurajează personalizarea spațiilor de învățare de către profesori și elevi, ceea ce sprijină activitatea de învățare atât direct, cât și indirect, oferind un sentiment mai mare de implicare și relevanță.

Arhitectura educațională Arhitectura educațională (sau arhitectura școlară) este o disciplină care implică arhitecți și alți specialiști în proiectarea instituțiilor educaționale, cum ar fi școlile și universitățile, dar și în conceperea experiențelor de învățare. Designul unei clădiri poate influența semnificativ modul în care învață elevii. În plus, deoarece școlile sunt surse importante de trafic, locuri de muncă și activitate comunitară, clădirile educaționale acționează ca instituții-pilon în comunități. Declinația unei școli poate avea un impact major asupra comunităților locale.

Exemple de arhitectură educațională ca redesenare a spațiului fizic sunt: locuri de învățare în loc de săli de clasă, aplicarea unor standarde pentru mediul interior.

Exemple de arhitectură educațională ca redesenare a procesului educațional sunt: proiectarea cursurilor, dezvoltarea unui mediu virtual de învățare.Printre mișcările ce au definit arhitectura educațională se numără: stilul gotic, stilul Queen Anne, brutalismul, sălile de clasă deschise, modernismul, stilul Bauhaus, arhitectura postmodernă și tendințele contemporane de design sustenabil și centrat pe utilizator. Arhitectura a început să pună accent pe funcționalitate și accesibilitate.

Galerie

Note

Vezi și

Legături externe