alt=Blank poster with German-languge text.|dreapta|miniatura|354x354px|Afiș oficial din seria , . Pe inscripție scrie: „Führerul are întotdeauna dreptate”. (, „Principiul conducătorului”) a constituit baza autorității executive în și, conform lui, cuvântul lui Adolf Hitler era mai presus de legea scrisă, și însemna că politicile, deciziile și oficialii guvernului pentru înfăptuirea voinței lui. În practică, îi conferea lui Hitler putere totalitară asupra ideologiei și politicilor partidului său politic; această formă de dictatură personală era o caracteristică fundamentală a nazismului. Statul însuși primea „autoritate politică” de la Hitler, iar stipula că doar ce „comandă, permite sau interzice [Führerul] este conștiința noastră”, liderii partidului angajându-se întru „veșnică credință lui Adolf Hitler.”

Conform viceführerului Rudolf Hess, sistemul politic german nazist însemna „autoritate necondiționată de sus în jos, și responsabilitate de jos în sus”. La fiecare nivel al structurii piramidale de putere, subliderul sau ul, era subordonat liderului superior, și responsabil față de el pentru toate reușitele și eșecurile. „Încă din iulie 1921,” Hitler proclamase ca „legea Partidului Nazist”, iar în Mein Kampf el spunea că principiul va guverna noul . La din , Hitler a invocat pentru a-și afirma puterea, și și-a proclamat autoritatea totală asupra administratorilor naziști la ședința de partid din München din .

Guvernul nazist a implementat în toată societatea civilă germană. Organizațiile de afaceri și instituțiile civile erau, astfel, conduse de câte un conducător numit, și nu gestionate printr-un comitet ales de experți profesionali. Aceasta includea școlile publice și private, asociațiile sportive, și fabricile. Începând cu 1934, forțele armate germane depuneau un „” prin care se angajau să-i fie loiali lui Hitler personal, nu . Ca temă comună a propagandei naziste, „Principiul conducătorului” impunea supunere față de conducătorul suprem care—prin ordin personal—putea trece peste supremația dreptului, exercitată de parlamentele alese, comisiile numite, și birocrațiile. al germanilor pentru liderii naționali, ca regele Frederick cel Mare (1740–1786) și cancelarul Otto von Bismarck (1871–1890), și exemplu; istoric al sagăi nordice, au fost acaparate pentru a sprijini ideea. Acest principiu ultranaționalist învestea această autoritate „completă și atotcuprinzătoare” în „persoana mitică” a lui Hitler care, după cum declara Rudolf Hess în 1934, „are întotdeauna dreptate și va avea întotdeauna dreptate”.

Ideologie

În științele politice, termenul a fost introdus de Hermann von Keyserling (1880–1946), un filosof eston de origine germană. Ideologic, vede organizațiile ca ierarhii de conducători, în care fiecare conducător (în ) are responsabilitate absolută în și pentru zona sa de autoritate, unde i se cuvine supunere absolută din partea subordonaților, și răspunde superiorilor lui; supunerea subordonaților include și loialitate personală față de conducător. Atât în teorie, cât și în practică, îl făcea pe Adolf Hitler conducător suprem al națiunii germane.

Statul total Prezentându-l pe Hitler ca încarnare a autorității—un politician-mântuitor care dictează personal legea— funcționa ca care conferea puterile executivă, judecătorească și legislativă persoanei lui Hitler ca (conducător și cancelar de stat), ceva în care se amalgamau noțiunile de șef de stat și șef de guvern al Germaniei. De exemplu, după Noaptea Cuțitelor Lungi din 1934, Hitler și-a justificat violenta epurare politică a lui Ernst Röhm și a facțiunii strasserite a Partidului Nazist ca chestiune de securitate națională a Germaniei, și a afirmat: „în ceasul acesta, am fost responsabil pentru soarta națiunii germane, și ca urmare am fost judecător suprem al poporului german!”

Ca proponent al ului, teoreticianul legal german Carl Schmitt (1888–1985) a apărat epurările politice și comise de naziști individual, și de Partidul Nazist în ansamblu, întrucât stipula că cuvântul Führerului este mai presus de orice lege care îl contrazice. În carta Baza legală a statului total (1933), Schmitt a afirmat că este fundamentul ideologic și politic al statului total german nazist, scriind: Puterea Statului Național Socialist stă în faptul că este [condus] de sus în jos și în fiecare atom al existenței lui, reglementat și pătruns de conceptul conducerii (în ). Acest principiu, care face mișcarea să fie puternică, trebuie transpus sistematic, atât în administrația Statului, cât și în diversele sfere de autoguvernare, luând, firesc, în calcul modificările [ideologice] necesare ariei particulare în chestiune. Dar nu se va permite niciunei arii importante a vieții publice să opereze independent de conceptul de .

Coeziunea politică În Partidul Nazist, „Principiul conducătorului” a ajuns să fie considerat ceva indisolubil de coeziunea politică. În iulie 1921, pentru a-și afirma controlul personal asupra Partidului Nazist, Hitler s-a confruntat cu Anton Drexler—fondatorul originar al Partidului Nazist—pentru a opri propunerea lui Drexler de unire a Partidului Nazist cu mai marele . Adversar fervent al acestei idei, Hitler a părăsit supărat Partidul Nazist pe . Înțelegând, însă, că absența lui Hitler va distruge credibilitatea partidului, membrii comitetului de partid au acceptat cererea lui Hitler de a-l înlocui pe Drexler din funcția de președinte al partidului, iar Hitler a revenit.

Numărul sporit de membri de partid a dus la divizarea lui în două facțiuni ideologice; facțiunea nordică (condusă de și Gregor Strasser) a Partidului Nazist susținea poziția a treia a strasserismului (naționalism revolutionar și ); facțiunea sudică (în frunte cu Hitler însuși) a partidului a urmat varianta de nazism a lui Hitler. Cele două facțiuni aveau vederi diferite asupra ului, și pe chestiunea dacă este un principiu esențial al partidului. Pe , la , Hitler a învins orice opoziție facțională și a stabilit ca principiu de conducere a Partidului Nazist.

Principiul conducătorului în acțiune miniatura| le-a permis lui Hitler, Hermann Göring, Joseph Goebbels, și Rudolf Hess să epureze politic Partidul Nazist în Noaptea Cuțitelor Lungi în vara lui 1934. În 1934, Hitler a impus asupra guvernului și societății civile a Germaniei de la Weimar pentru a instaura statul nazist. Guvernul fascist nu a obligat din Germania să adopte tehnicile naziste de administrare, dar le-a obligat să-și schimbe numele folosind limbajul oficial politic al ideologiei . (1985). "'Heute gehört uns Deutschland und morgen ...?' Das Ringen um den Sinn der Gleichschaltung im Sport in der ersten Jahreshälfte 1933". In Buss, Wolfgang; Krüger, Arnd (eds.). Sportgeschichte: Traditionspflege und Wertewandel. Festschrift zum 75. Geburtstag von Prof. Dr. Wilhelm Henze (in German). Duderstadt: Mecke. pp. 175–196. ISBN 3-923453-03-5.

În ce privește valoarea ideilor venite de la subordonați, Hermann Göring i-a spus ambasadorului britanic Sir : „Când trebuie luată o hotărâre, niciunul din noi nu contează mai mult decât pietrele pe care stăm. Führer, singur, este cel care hotărăște”. După adoptarea de către forțele armate germane în 1934, Hitler a scris o scrisoare deschisă ministrului apărării, , în care spunea: „Cum și ofițerii și soldații ului se leagă de noul stat în persoana mea, la fel voi considera datoria mea supremă să apăr existența și inviolabilitatea ului în îndeplinirea testamentului răposatului feldmareșal și, credincios voinței mele, să ancorez armata în națiune ca unic purtător de arme.”

Propaganda Filmele de propagandă nazistă promovau ca bază a organizării societății civile a Germaniei. În filmul din 1933, eroul salvează refugiați germani de pe Volga de persecuția comunistă din partea unui lider care impune obediență necondiționată. a modificat materialul sursă pentru a-l ilustra pe erou, Clausen, drept conducătorul neînduplecat al companiei sale rebele, care, confruntată cu mașinațiunile copiilor lui, hotărăște să îi dezmoștenească și să dea compania statului, încrezător că se va ridica un muncitor din fabrică, care să fie un lider capabil să continue munca lui Clausen. În filmul din 1941, protagonistul este un om de acțiune hotărât care luptă contra băștinașilor africani și reușește să stabilească colonii germane în Africa, dar Peters este încurcat de un parlament care nu înțelege că societatea germană are nevoie de . În filmul din 1945, când Gneisenau este trimis în oraș să îl apere, insistă să dețină controlul, spunându-i lui Nettelbeck că trebuie să existe un conducător.

La școală, băieții adolescenți învățau saga nordică drept ilustrare literară a ului deținut de eroii germani Frederick cel Mare și Otto von Bismarck.

Toate acestea se combinau cu glorificarea unicului central, Adolf Hitler. În timpul Nopții Cuțitelor Lungi, s-a susținut că acțiunea lui decisivă ar fi salvat Germania, deși ea însemna (după cum se exprima Goebbels) că el trebuie să sufere o „tragică singurătate” în rolul de Siegfried obligat să verse sânge pentru a apăra Germania.Rhodes, Anthony (1976) Propaganda: The art of persuasion: World War II, New York: Chelsea House. p. 16 Într-un discurs, Robert Ley a proclamat explicit că „ul are întotdeauna dreptate”. Broșurile împărțite pentru donațiile din programul cuprindeau Führerul face istorie, o colecție de fotografii cu Hitler, iar filmele despre Lupta Führerului în est ca și îl glorificau.

Apărare la acuzațiile de crime de război thumb|upright|La procesul său din Israel din 1961, criminalul de război nazist Adolf Eichmann a spus că îi scuză acțiunile, deoarece executa ordine primite de la superiori. După al Doilea Război Mondial (1939–1945), la Procesee de la Nürnberg (1945–1946) ale liderilor naziști capturați în Germania, precum și la (1961) din Israel, argumentele apărării prezentau drept concept de jurisprudență care anula responsabilitatea de comandă militară a inculpaților, pe criteriul că erau ofițeri militari care executau ordinele superiorilor.

În cartea (1963), Hannah Arendt a afirmat că, pe lângă dorința personală de a-și accelera cariera de administrator, Eichmann nu manifesta antisemitism sau vreo anomalie psihologică. Eichmann personifica banalitatea răului, prin personalitatea de om obișnuit pe care a prezentat-o Eichmann la proces, care nu comunica nici sentimente de vinovăție, nici de ură, în timp ce nega responsabilitatea personală pentru crimele de război comise. În apărarea lui, Eichmann a spus că își „făcea meseria”, și că întotdeauna a încercat să se comporte în conformitate cu propusă în filosofia morală a lui Immanuel Kant.

Note

Bibliografie

Leiser, Erwin (1975) Nazi Cinema, New York: Macmillan. ISBN 0-02-570230-0 Mitcham, Samuel W. (1996) Why Hitler? The Genesis of the Nazi Reich, Westport, Connecticut: Praeger. ISBN 0-275-95485-4 Nicholas, Lynn H. (2006) Cruel World: The Children of Europe in the Nazi Web, New York: Vintage Books. ISBN 0-679-77663-X

Categorie:Culturi ale personalității Categorie:Filozofie politică Categorie:Terminologie nazistă Categorie:Cuvinte și expresii în limba germană Categorie:Pagini cu traduceri nerevizuite