David Abbott „Ab” Jenkins () a fost al 24-lea primar al orașului Salt Lake City între 1940 și 1944. A fost un pilot profesionist de curse auto. Interesul lui Jenkins pentru motorsport a început cu cursele de motociclete pe piste de pământ și pe distanțe lungi, după care s-a orientat spre recordurile de viteză pe uscat de la . A avut un rol important în consacrarea Bonneville ca loc pentru astfel de evenimente și în atragerea unor piloți din străinătate, precum George Eyston și Sir Malcolm Campbell, pentru a concura acolo.

Jenkins a pilotat „”, un automobil Duesenberg modificat, stabilind în 1935 un record de viteză medie pe 24 de ore de 135 mph (aprox. 217 km/h). În 1940, Jenkins a stabilit un nou record pe 24 de ore, cu o viteză medie de 161,180 mph (aprox. 259 km/h), care a rămas în picioare timp de 50 de ani, până în 1990.

Jenkins a murit în urma unui atac de cord în timpul unei vizite la Milwaukee, Wisconsin.

Biografie Jenkins, antreprenor în construcția de locuințe în Utah, s-a născut în 1883 și a avut primul contact cu cursele în 1925, când a condus un Studebaker într-o cursă neoficială împotriva unui tren Union Pacific între Salt Lake City și Wendover, ajungând cu cinci minute înaintea acestuia. În 1927, a condus de la New York la San Francisco într-un sedan Studebaker touring în 86 de ore și 20 de minute, cu aproximativ 14 ore mai rapid decât trenul.

Ulterior, a stabilit o serie de recorduri cu automobile Pierce-Arrow și a realizat inclusiv o cursă de aproximativ 68 mph (circa 109 km/h) pe câmpiile sărate din Utah cu un tractor Allis-Chalmers, pe care a descris-o ca fiind „ca și cum ai călări un bizon speriat”. Mai târziu a construit o serie de mașini fabricate special pentru cursele de pe Salt Flats.

În 1925, Jenkins a fost angajat de compania Pierce-Arrow pentru a îmbunătăți performanțele noului lor motor V12. A reușit să obțină viteze de până la 175 mph și a condus un Pierce-Arrow pe câmpiile sărate din Utah cu peste 100 mph într-o cursă de 24 de ore pe un traseu de circa 10 mile, acoperind o distanță totală de aproximativ 2.710 mile (4.360 km). În anul următor, a încercat să-și depășească recordul, conducând timp de 25 de ore și 30 de minute cu aproximativ 117 mph și parcurgând circa 3.000 de mile (4.828 km). A fost programat să participe la cursa Indianapolis 500 din 1931, dar s-a îmbolnăvit, iar mașina sa a fost pilotată de Tony Gulotta.

În anii 1930, Bonneville Salt Flats au devenit tot mai populare datorită numeroaselor recorduri de viteză stabilite acolo. În vara anului 1935, traseul a atras atenția internațională, iar Jenkins i-a oferit cazare pilotului britanic John Cobb și chiar i-a cedat locul său pe pistă; Cobb a reușit atunci să doboare unele dintre recordurile lui Jenkins.

La sfârșitul anului 1935, Jenkins a condus un nou Duesenberg Model J supraalimentat, recâștigându-și unele recorduri de anduranță, însă recordul absolut de viteză pe uscat din acea perioadă a fost stabilit de Malcolm Campbell cu Blue Bird V, propulsat de un motor de avion, atingând o viteză medie de 301 mph (aprox. 484 km/h).

Realizând că avea nevoie de și mai multă putere, Jenkins și-a echipat mașina cu un motor de avion Curtiss Conqueror. Vehiculul a fost numit „Mormon Meteor”, iar după modificările extinse necesare montării noului motor a devenit cunoscut ca Mormon Meteor II, cu care Jenkins a stabilit mai multe recorduri de anduranță între 1936 și 1937. În 1938 a debutat Mormon Meteor III, stabilind noi recorduri, cel mai notabil fiind în 1940, când a parcurs 3.868 mile în 24 de ore cu o viteză medie de aproximativ 161 mph.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul SUA a suspendat activitățile de curse, iar Jenkins a decis să candideze la funcția de primar al orașului Salt Lake City, câștigând alegerile în 1940 și exercitând mandatul până în 1944.

După război, Jenkins a revenit la curse. La 20 iulie 1951, mașina sa a derapat pe o baltă și a lovit marcajele traseului la o viteză apropiată de 200 mph, radiatorul fiind avariat, ceea ce l-a obligat să oprească vehiculul supraîncălzit. La vârsta de 68 de ani, a decis să se retragă din activitatea competițională.

Moarte În 1956, Jenkins se afla în Wisconsin, unde participase la evenimente legate de sportul cu motor. La 9 august, în timp ce călătorea alături de oficiali ai companiei Pontiac, a suferit brusc un atac de cord și a murit.

În 1960, vârful montan a fost numit în onoarea sa. Muntele se află la nord de Bonneville Speedway și este vizibil de acolo.

Note

Lectură suplimentară

Legături externe site-ul web al SAE International

Categorie: Nașteri în 1883 Categorie: Decese în 1956