dreapta|miniatura|472x472px|„Jeunes filles au piano” („Fetele la pian”) de Pierre-Auguste Renoir, pictat în 1892, Musée d'Orsay, Paris.

Istoria socială a pianului se referă la rolul acestui instrument în societate. Pianul a fost inventat la sfârșitul secolului al XVII-lea și s-a răspândit în societatea occidentală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, rămânând până în prezent un instrument frecvent interpretat.

Primii ani La începuturile sale, în jurul anului 1700, pianul a fost o invenție experimentală, creată de meșterul și inventatorul bine plătit Bartolomeo Cristofori pentru patronul său, Ferdinando de' Medici, Marele Prinț al Florenței. Ca urmare, instrumentul era extrem de costisitor.

Pentru o perioadă îndelungată, pianul a fost deținut în principal de regalități (de exemplu, de regii Portugaliei și ai Prusiei); vezi fortepiano pentru detalii. Chiar și mai târziu, în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, pianul nu era accesibil publicului larg din punct de vedere financiar, fiind în general proprietatea micii nobilimi și a aristocrației. Copiii acestor familii învățau să cânte la pian studiind cu maeștri ai muzicii.

Pianele și femeile Atât Parakilas,Parakilas (1999, 96–109) cât și LoesserLoesser (1954) subliniază existența unei legături, în această perioadă, între pian și genul feminin; studiul pianului era, se pare, mult mai frecvent în rândul femeilor decât al bărbaților.Wheelock (1999, 117) asserts this, basing her claim on the "iconography of the period"; i.e. surviving paintings and other images. Perhaps facetiously, she adds that this evidence "confirms the impression that 'historically correct' performances of solos and trios should feature women at the keyboard." Cu toate acestea, femeile erau descurajate să urmeze o carieră profesională în muzică și erau sfătuite să nu își ia prea în serios aspirațiile artistice. În același timp, abilitatea de a cânta la pian era considerată un atu social, sporind atractivitatea și șansele de căsătorie ale unei femei. Pianul devenise astfel un simbol al statutului social.

stanga|miniatura|233x233px|Emma Wedgwood Darwin Femeile care învățaseră să cânte în copilărie continuau adesea să practice și la vârsta adultă, contribuind la viața muzicală a gospodăriei.Parakilas (1999, 102) De exemplu, Emma Wedgwood (1808–1896), nepoata industriașului Josiah Wedgwood, a luat lecții de pian de la Frédéric Chopin și a atins un nivel ridicat de competență. După căsătoria cu Charles Darwin, a continuat să cânte zilnic, în timp ce soțul ei o asculta.

Unele eleve de pian au devenit virtuoase, iar abilitățile pianistelor au influențat creațiile lui Haydn, Mozart și Beethoven, care și-au dedicat lucrări dificile unor protectoare sau interprete.Wheelock (1999, 116) Totuși, carierele concertistice erau, în general, accesibile doar bărbaților (o excepție notabilă fiind Clara Schumann). miniatura|Clara Schumann a fost o pianistă remarcabilă

La momentul apariției sale, în jurul anului 1700, pianul nu a atras imediat atenția publicului, din cauza costului ridicat și a popularității clavecinului. Instrumentul a devenit mai cunoscut abia după Războiul de Șapte Ani, când constructorul Johannes Zumpe s-a stabilit la Londra și a perfecționat modelul inițial, introducând îmbunătățiri precum separarea clară a registrelor acut și grav.

Inițial, aceste instrumente erau dificil de utilizat, iar numărul celor care învățau să cânte la pian era redus. Situația s-a schimbat atunci când Johann Christian Bach, muzicianul curții reginei Charlotte și o figură de renume internațional, a promovat instrumentul și a susținut un concert pe un pian Zumpe în 1768. Datorită popularității sale, pianul a început să înlocuiască clavecinul ca instrument dominant, iar ulterior compozitori precum Mozart și Beethoven au adoptat pianul.

Prestigiul asociat cu pianul, consolidat de interesul curții regale, a contribuit la transformarea acestuia într-un simbol al statutului social. În secolul al XIX-lea, odată cu ascensiunea clasei de mijloc, pianul a devenit un element central al vieții domestice. În cultura victoriană, era de dorit ca femeile din familie să aibă timp liber și activități culturale, iar interpretarea la pian era văzută ca un indicator al respectabilității și rafinamentului social.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, creșterea numerică și economică a clasei de mijloc din Europa și America de Nord a dus la extinderea utilizării pianului în locuințe. Tot mai multe familii își permiteau să cumpere un pian și să plătească lecții. Instrumentul a devenit, de asemenea, prezent în instituții publice precum școli, hoteluri și localuri. Odată cu răspândirea stilului de viață occidental, pianul a devenit popular și în alte regiuni, inclusiv în Japonia.

Înainte de apariția mijloacelor de reproducere mecanică, muzica era interpretată frecvent de oameni obișnuiți. De exemplu, părinții lui Joseph Haydn nu știau să citească partituri, însă tatăl său cânta la harpă, iar familia interpreta muzică împreună. Odată cu creșterea prosperității, aceste practici s-au adaptat la noul instrument, pianul devenind o sursă importantă de muzică domestică.

Pianiștii amatori urmăreau activitatea muzicienilor de renume, iar virtuozii publicau metode de studiu și ediții comentate ale lucrărilor, pentru a ghida interpretarea. Deși multe compoziții deveniseră, începând cu Beethoven, prea dificile pentru amatori, aceștia continuau să le studieze pentru satisfacția personală.Loesser (1954)

O formă populară de recreere era interpretarea lucrărilor pentru pian la patru mâini. Aceste aranjamente, adesea bazate pe lucrări orchestrale, permiteau accesul la muzica simfonică în absența orchestrelor. Interpretarea în familie avea și un rol social, fiind una dintre puținele forme acceptate de interacțiune între tineri.

Părinții ai căror copii demonstraseră talent muzical îi îndrumau adesea către cariere profesionale, uneori cu sacrificii considerabile. Experiența este descrisă de Artur Schnabel în My Life and Music, în contextul Imperiului Austro-Ungar de la sfârșitul secolului al XIX-lea.Reprinted 1988; Mineola, NY: Dover Publications.

Răspândirea pianului în Asia de Est alt=The Piano, Nakamura Daizaburō, 1926, a painting that demonstrates piano playing in Taishō-era Japan.|miniatura|Pianul, de Nakamura Daizaburō, pictat în 1926, ilustrând interpretarea la pian în Japonia din epoca Taishō.

Pianul a fost adoptat în Japonia la sfârșitul secolului al XIX-lea, după Restaurația Meiji, ca parte a procesului de modernizare. Pentru reformatorii preocupați de riscul dominației europene, pianul a devenit un simbol al modernității și al integrării în cultura occidentală, oferind acces la valorile și practicile acesteia.

Această evoluție a făcut parte dintr-un proces mai amplu de evitare a colonialismului prin adoptarea instituțiilor și practicilor culturale occidentale, proces rapid asimilat atât de guvernul Meiji, cât și de societate. Misionarii americani ai Bisericii Reformate Germane au ajuns în Japonia în 1879, iar în anii 1880 au înființat programe de învățământ superior în muzica occidentală, inclusiv în studiul pianului.

În anii 1920, pianul a înlocuit koto ca instrument preferat al femeilor înainte de căsătorie. Artistul epocii , , a ilustrat această schimbare în tabloul său din 1926, care o înfățișează pe logodnica sa îmbrăcată în kimono interpretând piesa de Robert Schumann la un pian rusesc.

Interpretarea la pian a devenit parte a modernității domestice, în contrast cu percepția tradițională asupra muzicienilor ca fiind marginalizați social. Pianul a ajuns astfel să fie asociat nu doar cu educația și disciplina personală, ci și cu statutul social, constituind un capital cultural relevant inclusiv pe piața matrimonială.

Declin dreapta|miniatura|Pian cu reproducere Steinway Welte-Mignon (1919)

Statutul pianului în gospodării a început să scadă odată cu apariția tehnologiilor care permiteau consumul pasiv de muzică. Inițial, pianul mecanic (player piano) (aprox. 1900), apoi fonograful casnic (care a devenit răspândit în deceniul anterior Primului Război Mondial), iar ulterior radioul (în anii 1920) au redus semnificativ rolul interpretării la pian de către amatori ca formă de recreere domestică.

În timpul Marii Crize Economice din anii 1930, vânzările de piane au scăzut drastic, iar numeroși producători au dat faliment.

stanga|miniatura|200x200px|Radio Philco 90 în stil „catedrală”, 1931

Cu toate acestea, pianul a continuat să fie prezent în multe locuințe și în secolul al XXI-lea. Instrumentele achiziționate în prezent tind să fie de calitate mai ridicată și mai costisitoare decât cele din deceniile anterioare, ceea ce sugerează că practica interpretării la pian în mediul domestic s-a concentrat mai ales în rândul familiilor din clasa mijlocie superioară sau al celor cu un nivel educațional mai ridicat.

Note

Bibliografie Loesser, Arthur (1954, reissued by Dover Publications). Men, Women, and Pianos. A comprehensive social history covering three centuries and several countries. Parakilas, James (1999). Piano Roles: Three hundred years of life with the piano. New Haven, CT: Yale University Press. A richly illustrated history of the piano and its role in society. Wheelock, Gretchen (1999). "The Classical Repertory Revisited: Instruments, players, and styles", in Parakilas (1999), pp. 109–131.

Vezi și Pian Pian digital

Categorie:Istorie socială Categorie:Pian Categorie:Pianiști