Vasile Motora (n. 1818, Câmpeni, jud. Alba – d. 1898, Câmpeni) a fost un preot paroh ortodox român din Câmpeni, Transilvania, și un lider politic și cultural al comunității românești din Munții Apuseni în secolul al XIX-lea. A îndeplinit funcția de tribun al lui Avram Iancu în timpul Revoluției de la 1848–1849, a condus rezistența politică împotriva autorităților administrative maghiare în 1861 și a militat pentru educația în limba română și reforma socială în regiune. A fost tatăl lui Nicolae Motora, deputat în primul parlament al României Mari, și bunicul colonelului Sabin Motora, recunoscut ca Drept între popoare de către Yad Vashem.Ilarie Gh. Opriș, Un secol de la Marea Unire 1918-2018, Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș.

Viața timpurie Vasile Motora s-a născut în 1818 la Câmpeni, centrul administrativ al Țării Moților din Munții Apuseni. Regiunea avea o lungă tradiție de rezistență împotriva autorității externe, înrădăcinată în memoria răscoalei lui Horea din 1784. Motora a absolvit studiile comerciale înainte de a intra în preoție, devenind parohul ortodox al Câmpeniului, o poziție care îi conferea o autoritate morală semnificativă asupra populației românești locale.

Statutul său în cadrul elitei regionale a fost consolidat prin căsătoria cu Samfira Candrea, fiica preotului ortodox Mihai Candrea Ursu din Neagra (Poiana Vadului), legând astfel două dintre cele mai respectate familii sacerdotale din Munții Apuseni.

Revoluția de la 1848–1849 În timpul Revoluției de la 1848–1849 din Transilvania, Vasile Motora a îndeplinit funcția de tribun al lui Avram Iancu, un rang militar-organizatoric în cadrul Legiunii Auraria Gemina. În această calitate, a fost responsabil cu mobilizarea populației românești din zonele Câmpeni și Sohodol, cu asistența spirituală a combatanților și cu coordonarea logistică a rezistenței din munți.

Relația dintre Motora și Iancu s-a bazat pe o viziune comună asupra drepturilor românilor transilvăneni. În timp ce Iancu asigura conducerea strategică militară, tribunii precum Motora au asigurat fundamentul spiritual și logistic al luptei. Pentru preot, eliberarea socială a moților era inseparabilă de recunoașterea drepturilor naționale ale Bisericii Ortodoxe Române.

După încheierea conflictului armat, parohia lui Motora din Câmpeni a funcționat ca un spațiu de conservare a idealurilor de la 1848 în perioada neoabsolutismului, când speranțele de autonomie au fost temporar înăbușite de Viena. Legăturile sale cu foștii prefecți și tribuni care nu abandonaseră cauza emancipării au atras atenția serviciilor de supraveghere austriece, care îl considerau un risc pentru securitate din cauza influenței sale asupra populației moților.

Rezistența politică din 1861 În 1861, ca urmare a liberalizării aduse de Diploma din Octombrie a lui 1860, românii din Transilvania au căutat să își afirme drepturile politice în cadrul congregațiilor comitatense din care fuseseră anterior excluși.

La 23 mai 1861, guvernatorul Transilvaniei, Mikó Imre, a trimis o scrisoare urgentă mitropolitului Andrei Șaguna, plângându-se de „nesupunerea" românilor din cercul Câmpeni. Documentul îi identifica explicit pe preoții locali Nicolae Begnescu și Vasile Motora drept instigatorii principali ai populației împotriva noilor funcționari numiți de autoritățile de la Cluj.

Conflictul a pornit de la refuzul românilor de a recunoaște legitimitatea unei administrații care nu reflecta ponderea lor demografică majoritară. Motora și Begnescu au coordonat un boicot masiv al instituțiilor de stat, convingând populația să nu colaboreze cu funcționarii care nu le reprezentau interesele. Această formă de rezistență civică a forțat guvernul să trimită delegații de mediere, precum notarul Aranyi Béla, care a promis că aranjamentele administrative sunt doar provizorii.

Centenarul răscoalei lui Horea (1885) Comemorarea centenarului execuției lui Horea, Cloșca și Crișan în 1885 a declanșat o stare de asediu în Munții Apuseni, autoritățile de la Budapesta temându-se de o nouă revoltă generală. Câmpeniul a fost inundat de jandarmerie și armată, iar liderii români locali au fost supuși unei presiuni polițienești intense.

Documentele descriu modul în care Vasile Motora, împreună cu preotul Mihail Conteș și învățătorul Clement Aiudeanu, au fost puși sub o supraveghere atât de strictă încât nu li se permitea să se întâlnească pe stradă în grupuri de mai mult de trei persoane. Un incident consemnat în Acta Musei Porolissensis descrie modul în care jandarmii l-au amenințat direct pe colegul lor, Nicolae Corcheșiu, cu moartea pentru simplul fapt de a deține cărți românești sosite de peste graniță.

Pentru autorități, preotul de 67 de ani reprezenta o verigă vie care lega răscoala lui Horea de revoluția lui Iancu și de mișcările politice contemporane. Deși nicio manifestație majoră nu a avut loc la Câmpeni în 1885 din cauza represiunii militare, episodul a contribuit la radicalizarea generației tinere.

Reforma socială și educația Vasile Motora a fost profund implicat în eforturile de menținere a caracterului românesc al școlilor din Câmpeni în perioada de presiuni intense pentru maghiarizare. Monografia școlii din Câmpeni îl menționează pe Motora alături de dascălii Moise Ioanette și Clement Aiudeanu ca susținători de bază ai educației în limba română.

A fost, de asemenea, membru al ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român). O disertație care îi este atribuită, intitulată „Câteva cauze și influența lor asupra relei stări materiale, sanitare și morale a poporului nostru" (publicată în 1901, posibil postum, din manuscrise rămase de la decesul său din 1898), analiza legătura dintre sărăcia materială, condițiile precare de igienă și degradarea morală a românilor din Munții Apuseni. Propunea soluții concrete, cu accent deosebit pe educație și înființarea de „biblioteci poporale istorico-geografice" accesibile oamenilor simpli.

Familia și moștenirea dreapta|miniatura|300x300px|Familia Motora, Câmpeni, 1884. Vasile Motora este bărbatul cu barbă din rândul din mijloc, al doilea din dreapta. Vasile Motora și soția sa Samfira Candrea au avut un fiu, Nicolae Motora (n. 1850), care a continuat misiunea tatălui său. Nicolae a studiat teologia la Institutul „Andrei Șaguna" din Sibiu și a activat ca preot și învățător în Sohodol și Trâmpoiele, unde a urmat exemplul patern de a construi școli confesionale românești. După moartea lui Vasile în 1898, Nicolae s-a mutat la Sângeorgiu de Mureș în 1901, unde a devenit o figură proeminentă a vieții instituționale românești din județul Mureș, servind ca deputat în primul parlament al României Mari (1920–1922) și contribuind la construcția Catedralei Ortodoxe din Târgu-Mureș.

Nepotul lui Vasile Motora, colonelul Sabin Motora (1892–1970), a activat în Jandarmeria Română și a fost recunoscut ca Drept între popoare de către Yad Vashem în 1983 pentru salvarea a peste 600 de prizonieri evrei în timpul Holocaustului.

Documente din perioada interbelică menționează un „Vasile Motora" care a funcționat ca învățător la Câmpeni în anii 1934–1935, sugerând că tradiția educațională stabilită de preot a continuat prin generațiile următoare ale familiei.

Vezi și

Avram Iancu Revoluția de la 1848 din Transilvania Sabin Motora Câmpeni Munții Apuseni Horea, Cloșca și Crișan

Note

Bibliografie

Ilarie Gh. Opriș, Un secol de la Marea Unire 1918-2018, Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș. Mișcarea națională a românilor din Transilvania 1849-1918: Documente, vol. IV, Institutul de Istorie "George Barițiu", Cluj, 2007. Acta Musei Porolissensis, vol. XIX, 1995, Zalău. Transilvania (revistă), 1901, Biblioteca Centrală Universitară Cluj.