Cartea Iuditei este o carte deuterocanonică, inclusă în Septuaginta și în canonul Vechiului Testament al bisericilor Catolică, Ortodoxă Răsăriteană, Ortodoxă Orientală și al Bisericii Răsăritului. Aceasta este exclusă din canonul ebraic și este inclusă de către protestanți în categoria apocrifelor. Cartea relatează povestea unei văduve evreice, Iudita, care își folosește frumusețea și farmecul pentru a ucide un general asirian care îi asediase orașul, Betulia. Prin acest act, ea salvează orașul învecinat, Ierusalim, de la distrugerea totală. Numele Iudita (în ebraică: יְהוּדִית, în ebraică modernă: Yəhūdīt, în tiberiană: Yŭhūḏīṯ), care înseamnă „lăudată” sau „evreică”, este forma feminină a numelui Iuda.
Manuscrisele traduse care s-au păstrat din antichitate par să conțină mai multe anacronisme istorice, motiv pentru care majoritatea cercetătorilor moderni consideră cartea ca fiind aistorică. În schimb, lucrarea a fost reclasificată drept o parabolă, un roman teologic sau chiar primul roman istoric. Deși majoritatea cercetătorilor și a membrilor clerului catolic consideră acum cartea ca fiind ficțiune, Biserica Romano-Catolică a susținut în mod tradițional istoricitatea acesteia, atribuind evenimentele domniei regelui Manase al Iudeei și susținând că numele au fost schimbate în secolele ulterioare dintr-un motiv necunoscut. Enciclopedia Iudaică identifică orașul (actualul Nablus) ca fiind „Betulia” și argumentează că numele a fost schimbat din cauza dușmăniei dintre evrei și samariteni. Dacă aceasta este situația, s-ar explica de ce și alte nume par a fi anacronice.
Context istoric Limba originală Nu este clar dacă Biblia Iuditei a fost scrisă inițial în ebraică, aramaică sau greacă, deoarece cea mai veche versiune existentă provine din Septuaginta, o traducere în limba greacă a scripturilor ebraice. Totuși, din cauza numărului mare de ebraisme din text, există un consens general că lucrarea a fost scrisă într-o limbă semitică, probabil ebraică sau aramaică, mai degrabă decât în greacă. Când Ieronim a finalizat traducerea sa în limba latină, Vulgata, acesta și-a afirmat convingerea că volumul fusese scris „în cuvinte caldeene (aramaice)”. Traducerea latină a lui Ieronim s-a bazat pe un manuscris în aramaică și a fost mai scurtă deoarece acesta a omis pasaje pe care nu le putea citi sau înțelege în varianta aramaică, dar care existau în Septuaginta. Manuscrisul în limba aramaică utilizat de Ieronim s-a pierdut de mult timp.
Carey A. Moore a argumentat că textul grecesc al Iuditei a fost o traducere după un original ebraic și a folosit numeroase exemple de erori de traducere conjecturate, idiomuri ebraice și sintaxă ebraică. Manuscrisele ebraice care s-au păstrat sunt foarte târzii și datează doar din Evul Mediu. Cele două manuscrise ebraice ale Iuditei care au supraviețuit sunt traduse din Septuaginta greacă și din Vulgata latină.
Versiunile ebraice numesc direct figuri importante, precum regele seleucid Antioh al IV-lea, și plasează evenimentele în timpul perioadei elenistice, când macabeii s-au luptat cu monarhii seleucizi. Totuși, deoarece manuscrisele ebraice menționează regate care nu mai existau de sute de ani la vremea seleucizilor, este puțin probabil ca acestea să fi fost numele originale din text. Aflați în minoritate, Helmut Engel și Jeremy Corley au argumentat că Iudita a fost compusă inițial în limba greacă, fiind modelată cu grijă după ebraică, și au evidențiat „septuagintalisme” în vocabularul și frazeologia textului grecesc.
Canonicitate În iudaism Deși autorul a fost probabil evreu, nu există dovezi, în afară de includerea sa în Septuaginta, că Biblia Iuditei ar fi fost vreodată considerată autoritară sau un candidat pentru canonicitate de către vreun grup evreiesc. Textul masoretic al Bibliei ebraice nu o conține; de asemenea, lucrarea nu a fost găsită printre manuscrisele de la Marea Moartă și nici în literatura rabinică timpurie. Printre motivele speculate pentru excluderea sa se numără posibila redactare târzie, originea greacă, sprijinul aparent pentru dinastia Hasmoneilor (căreia rabinatul timpuriu i se opunea) și, poate, caracterul îndrăzneț și seducător al Iuditei însăși.
După ce a dispărut din circulație în rândul evreilor timp de peste un mileniu, referințele la Cartea Iuditei și la figura Iuditei înseși au reapărut în literatura religioasă a evreilor care au scăpat de persecuția creștină după căderea Califatului de Córdoba. Interesul reînnoit a luat forma unor „povești despre eroină, poeme liturgice, comentarii asupra Talmudului și pasaje în codurile juridice evreiești”. Deși textul nu menționează sărbătoarea Hanuka, a devenit un obicei ca o variantă ebraică midrașică a poveștii Iuditei să fie citită în timpul șabatului de Hanuka, deoarece povestea acestei sărbători are loc în timpul dinastiei Hasmoneilor.
Acel midraș, a cărui eroină este portretizată îndopându-și antagonistul cu brânză și vin înainte de a-i tăia capul, ar fi putut sta la baza tradiției evreiești minore de a consuma produse lactate în timpul sărbătorii Hanuka. În acest sens, evreii din Europa în timpul Evului Mediu par să o fi considerat pe Iudita drept corespondentul macabeo-hașmonit al reginei Estera, eroina sărbătorii Purim. Fiabilitatea textuală a Cărții Iuditei era, de asemenea, considerată de la sine înțeleasă, în măsura în care comentatorul biblic Moshe Ben Nahman (Ramban) a citat câteva pasaje din (versiune siriacă) a Iuditei pentru a-și susține interpretarea versetului 21:14 din Deuteronom.
În creștinism Deși creștinii timpurii, precum Clement Romanul, Tertulian și Clement al Alexandriei, au citit și utilizat Biblia Iuditei, unele dintre cele mai vechi canoane creștine, inclusiv Lista lui Bryennios (secolul I/II), cea a lui Meliton de Sardes (secolul al II-lea) și a lui Origene (secolul al III-lea), nu o includ. Ieronim, când a realizat traducerea sa în limba latină a Bibliei ebraice, Vulgata, a numărat-o printre apocrife (deși a tradus-o și ulterior a părut să o citeze ca fiind parte din scriptură), la fel cum au făcut Atanasie, Chiril al Ierusalimului și Epifanie de Salamina.
Mulți părinți și doctori influenți ai Bisericii, printre care Augustin, Vasile cel Mare, Tertulian, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, Beda Venerabilul și Ilarie de Poitiers, au considerat cartea ca fiind parte din Sfânta Scriptură, atât înainte, cât și după conciliile care au declarat-o formal parte a canonului biblic. Într-o scrisoare din anul 405, Papa Inocențiu I a declarat-o parte a canonului creștin. În Prologul la Iudita al lui Ieronim, acesta susține că Biblia Iuditei a fost „găsită de către Conciliul de la Niceea ca fiind numărată printre Sfintele Scripturi”. Nicio astfel de declarație nu a fost găsită în canoanele de la Niceea și este nesigur dacă Ieronim se referea la utilizarea cărții în timpul discuțiilor conciliului sau la canoane apocrife atribuite acelui conciliu.
Indiferent de statutul Iuditei la Niceea, cartea a fost acceptată ca scriptură și de conciliile de la Roma (382), (393), (397) și Florența (1442), fiind în cele din urmă definită dogmatic ca fiind canonică de către Biserica Romano-Catolică în anul 1546, în cadrul Conciliului de la Trento. Totuși, conciliile de la Roma, Hippo și Cartagina au fost toate concilii locale (spre deosebire de cel de la Niceea, care a fost un conciliu ecumenic). Biserica Ortodoxă acceptă, de asemenea, Iudita ca scriptură inspirată; acest fapt a fost confirmat la Sinodul de la Ierusalim din 1672. Canonicitatea Iuditei este, de regulă, respinsă de protestanți, care acceptă ca făcând parte din Vechiul Testament doar acele cărți care se regăsesc în canonul evreiesc. Martin Luther a considerat cartea o alegorie, dar a inclus-o ca fiind prima dintre cele opt scrieri în secțiunea sa de apocrife, situată între Vechiul și Noul Testament în Biblia lui Luther. Deși luteranismul consideră Biblia Iuditei ca fiind necanonică, aceasta este socotită educativă pentru chestiuni de moralitate, precum și pentru uz devoțional. În anglicanism, aceasta are autoritatea intermediară a apocrifelor Vechiului Testament și este privită ca fiind utilă sau instructivă, dar nu trebuie considerată o bază pentru stabilirea doctrinei.
Iudita este, de asemenea, menționată în capitolul 28 din 1 Meqabyan, o carte considerată canonică în Biserica Ortodoxă Etiopiană Tewahedo.
Conținut Rezumatul intrigii
Povestea se concentrează în jurul Iuditei, o văduvă îndrăzneață și frumoasă, care este mâhnită de faptul că conaționalii săi iudei nu au încredere în Dumnezeu pentru a-i elibera de sub stăpânirea cuceritorilor străini. Ea merge împreună cu slujitoarea sa loială în tabăra generalului asirian, Olofern, căruia îi intră treptat în grații, promițându-i informații despre poporul lui Israel. Câștigându-i încrederea, primește permisiunea de a intra în cortul acestuia într-o noapte, în timp ce el zăcea într-o stare de stupoare cauzată de ebrietate. Ea îl decapitează, apoi duce capul înapoi conaționalilor săi înfricoșați. Asirienii, pierzându-și conducătorul, se împrăștie, iar Israelul este salvat. Deși este curtată de mulți bărbați, Iudita rămâne necăsătorită pentru tot restul vieții sale.
Structură literară Cartea Iuditei poate fi împărțită în două părți sau „acte” de lungime aproximativ egală. Capitolele 1–7 descriu creșterea amenințării la adresa Israelului, sub conducerea regelui Nabucodonosor și a generalului său, Olofern, și se încheie în momentul în care campania mondială a lui Olofern a ajuns la trecătoarea montană unde se află satul Iuditei, Betulia. Capitolele 8–16 o introduc apoi pe Iudita și descriu acțiunile sale eroice pentru a-și salva poporul. Prima parte dezvoltă teme importante prin alternarea bătăliilor cu momente de reflecție și a acțiunii intense cu perioade de repaus. În contrast, a doua jumătate este dedicată în principal tăriei de caracter a Iuditei și scenei decapitării.
The New Oxford Annotated Apocrypha identifică un model chiastic clar în ambele „acte”, în care ordinea evenimentelor este inversată într-un moment central al narațiunii (de exemplu, $a-b-c-c'-b'-a'$):
Partea I (1:1–7:23) A. Campania împotriva națiunilor nesupuse; poporul se predă (1:1–2:13) B. Israelul este „foarte înspăimântat” (2:14–3:10) C. Iioachim se pregătește de război (4:1–15) D. Olofern discută cu Ahior (5:1–6:9) E. Ahior este izgonit de asirieni (6:10–13) E'. Ahior este primit în satul Betulia (6:14–15) D'. Ahior discută cu poporul (6:16–21) C'. Olofern se pregătește de război (7:1–3) B'. Israelul este „foarte înspăimântat” (7:4–5) A'. Campania împotriva Betuliei; poporul vrea să se predea (7:6–32)
Partea II (8:1–16:25) A. Prezentarea Iuditei (8:1–8) B. Iudita plănuiește să salveze Israelul (8:9–10:8), incluzând rugăciunea sa extinsă (9:1–14) C. Iudita și slujnica sa părăsesc Betulia (10:9–10) D. Iudita îl decapitează pe Olofern (10:11–13:10a)
C'. Iudita și slujnica sa se întorc la Betulia (13:10b–11) B'. Iudita plănuiește distrugerea inamicului Israelului (13:12–16:20) A'. Concluzia despre Iudita (16:1–25)
În mod similar, paralelismele din cadrul Părții II sunt semnalate în comentariile din New American Bible Revised Edition: Iudita convoacă o adunare a orașului în Iudita 8:10, înainte de expediția sa, și este aclamată de o astfel de adunare în Iudita 13:12–13; Ozia o binecuvântează pe Iudita în prealabil în Iudita 8:35 și, ulterior, în Iudita 13:18–20.
Gen literar Majoritatea exegeților contemporani, precum , tind în general să atribuie Iudita unuia dintre cele câteva genuri literare contemporane, interpretând-o ca pe o parabolă extinsă sub forma unei ficțiuni istorice sau ca pe o operă literară de propagandă din zilele opresiunii seleucide.