Justiția învingătorului este un termen peiorativ folosit pentru a descrie aplicarea distorsionată a dreptății de către partea victorioasă asupra părții învinse, după un conflict armat. Justiția învingătorului implică, în general, pedepsirea excesivă sau nejustificată a părților învinse și pedepsirea ușoară sau clemența față de infracțiunile comise de învingători. Termenul „justiția învingătorilor” poate fi folosit pentru a descrie manifestările unei diferențe de reguli care pot duce la ipocrizie și răzbunare sau la justiție retributivă, ceea ce duce la nedreptate. Justiția învingătorilor se poate referi, de asemenea, la o denaturare a relatărilor istorice privind evenimentele și acțiunile părții învinse pe parcursul conflictului sau în perioada premergătoare acestuia.

Termenul „justiția învingătorilor” a fost folosit pentru prima dată de profesorul de istorie în lucrarea sa din 1971 despre Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat și se aplică de obicei (dar nu întotdeauna) la perioada de după război. Este posibil să fie un împrumut lingvistic din germană (), termen atestat cel puțin din anii 1960. Termenul strâns legat de acesta, comportamentul de tip Vae victis, se referă la situația în care învingătorul modifică în mod unilateral tratatele convenite sau interpretările acestora, fiind considerat o formă de justiție a învingătorului.

Istoria dreptului războiului Restricțiile legale privind desfășurarea războiului în Roma Antică sunt menționate de Cicero: „În ceea ce privește războiul, legile umane care îl reglementează sunt cuprinse în codul fetialfetial: (în limba latină fētiālis, pl. Fētiālēs) era o categorie de preoți în Roma antică. Aceștia formau un colegiu dedicat lui Jupiter, zeul bună-credinței. al poporului roman.” Mai precis, „niciun război nu este drept, dacă nu este declanșat după ce a fost prezentată o cerere oficială de satisfacție sau a fost transmis un avertisment și a fost făcută o declarație formală.” . Încălcările acestei obligații de către cetățenii romani erau judecate în cadrul unui proces. Însă dușmanilor de război, dreptul roman nu le atribuia nici obligații, nici drepturi; prin urmare, judecarea – și pedepsirea – inamicilor învinși era la latitudinea romanilor. Totuși, exercitarea acestei discreții trebuie să servească dreptății, susținea Cicero: „...când victoria este câștigată, ar trebui să-i cruțăm pe cei care nu au fost sângeroși și barbari în războiul lor” (războiul fiind scuzat doar atunci când „putem trăi în pace, nevătămați”, în niciun alt mod).

Tradiția occidentală a gândirii privind războiul just se continuă în lumea creștină și apoi în epoca modernă, iar de la sfârșitul secolului al XIX-lea este codificată în convenții internaționale, în special în cele de la Geneva și de la Haga, despre care se spune că exprimă legile războiului.

Exemple Se spune că justiția învingătorilor s-a manifestat de-a lungul istoriei. Un exemplu antic binecunoscut este Asediul orașului Plateea din anii 429–427 î.Hr., din timpul Războiului Peloponesian. Orașul Plateea, un aliat devotat al Atenei, a rezistat cu stoicism unui asediu îndelungat din partea spartanilor și a aliaților acestora, capitulând în cele din urmă în fața spartanilor atunci când toate proviziile le-au fost epuizate și nu mai exista nicio speranță de ajutor. Ei își puseră încrederea în spartani, sperând la un proces echitabil, întrucât spartanii promisese că „îi vor judeca pe toți în mod echitabil” și că „numai cei vinovați vor fi pedepsiți” dacă se vor preda. Cu toate acestea, când prizonierii din Plateea au fost aduși în fața judecătorilor, nu a avut loc niciun proces, iar aceștia nu au putut să-și prezinte o apărare adevărată. Spartanii i-au întrebat pur și simplu pe fiecare dintre prizonieri dacă le-au făcut vreun serviciu spartanilor și aliaților în timpul războiului, la care prizonierii nu au avut în cele din urmă altă opțiune decât să răspundă „nu”. Toți cei implicați știau foarte bine că, pe parcursul întregului război, plateenii luptaseră de partea atenienilor, împotriva spartanilor, aceasta fiind politica oficială a orașului-stat al acestora. După ce plateenii au dat acest răspuns negativ, au fost executați unul câte unul – peste 200 dintre ei. Tucidide a considerat în mod clar că aceasta a fost o procedură judiciară nedreaptă. Exemplele documentate privind „justiția învingătorului” au devenit deosebit de frecvente începând cu secolul al XIX-lea.

James Madison Page, un veteran al armatei Uniunii din timpul Războiului Civil American, a prezentat un exemplu dur și detaliat al justiției învingătorilor în cartea sa din 1908, intitulată The True Story of Andersonville Prison („Adevărata poveste a închisorii Andersonville”), cu subtitlul „O apărare a maiorului Henry Wirz” . După ce descrie lunile petrecute ca prizonier de război al Confederației, Page relatează despre detenția și procesul căpitanului , singurul comandant al lagărului de prizonieri de război din apropierea localității , Georgia . Confederația a ținut aproximativ 45.000 de prizonieri ai Uniunii la Camp Sumter din februarie 1864 până în aprilie 1865, perioadă în care aproape 13.000 au murit din cauza condițiilor îngrozitoare din lagăr. Wirz a devenit cunoscut sub numele de „Diavolul de la Andersonville” în rândul Uniunii victorioase și a fost unul dintre cei doi confederați condamnați pentru crime de război ca urmare a faptelor lor din timpul Războiului Civil American. Wirz a fost găsit vinovat de un tribunal pentru crime de război și executat public la Washington, pe 10 noiembrie 1865. Unii au pus la îndoială acuzațiile aduse lui Wirz, responsabilitatea sa personală pentru condițiile din lagărul Sumter și echitatea procesului său de după război. În 1980, istoricul Morgan D. Peoples l-a descris pe Wirz drept un „țap ispășitor”, iar condamnarea sa rămâne controversată .

S-a observat ulterior că procesele pentru crime de război care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial prezentau multe dintre fenomenele și problemele descrise de Page în relatarea sa despre procesul, condamnarea, sentința și execuția lui Wirz. Tribunalul Penal de la Nürnberg pentru crime de război (și tribunalele subsidiare, precum Tribunalul Militar Internațional de la Dachau) au judecat doar cetățeni ai Axei sau colaboratori ai acesteia pentru crime de război și nu au judecat crimele de război ale Aliaților.

Până la jumătatea secolului al XX-lea, forțele armate ale țărilor dezvoltate furnizau în mod obișnuit soldaților lor îndrumări scrise detaliate cu privire la obiceiurile și obligațiile care decurg din tratatele internaționale și care alcătuiesc dreptul războiului. De exemplu, la procesul lui Obersturmbannführer SS Otto Skorzeny, apărarea sa s-a bazat în parte pe Manualul de campanie publicat de Departamentul de Război al Armatei Statelor Unite în 1940, precum și pe Manualul soldaților americani . Prin urmare, urmărirea penală pentru crime de război intră, de regulă, în competența curților marțiale ale armatei din care face parte făptuitorul. Atunci când membrii forțelor armate aliate încălcau codurile militare, aceștia puteau fi puși sub acuzare, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în procesele privind Masacrul de la Dachau sau Masacrul de la Biscari. Capitularea necondiționată a puterilor Axei a fost un eveniment neobișnuit și a condus direct la înființarea tribunalelor internaționale. Războaiele internaționale se încheie de obicei cu condiții, iar tratamentul aplicat persoanelor suspectate de crime de război face parte din tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt judecați în cadrul propriilor sisteme judiciare dacă sunt suspectați de comiterea unor crime de război, așa cum s-a întâmplat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Finlanda, când Comisia Aliată de Control a furnizat o listă a cazurilor de crime de război și crime împotriva păcii, iar anchetarea și judecarea acestor cazuri au fost lăsate în seama instanțelor finlandeze, în conformitate cu legislația finlandeză. Cu toate acestea, a fost necesară instituirea unor legi ex post facto pentru aceste cazuri, deoarece Codul penal finlandez nu acoperea răspunderea pentru acțiunile politice care au dus la război. Prin limitarea competenței tribunalului internațional la judecarea suspecților de crime de război ale Axei, Aliații au acționat în conformitate cu dreptul internațional obișnuit. Reunificarea Germaniei din octombrie 1990 a marcat integrarea Republicii Democrate Germane (Germania de Est) în Republica Federală Germană (Germania de Vest), formând astfel țara modernă și unificată a Germaniei. Reunificarea a dus la acuzarea a numeroși oficiali est-germani de către instanțele germane, care erau continuarea directă a instanțelor vest-germane, ceea ce unii au considerat a fi justiția învingătorilor. Mulți membri de rang inferior ai trupelor de grăniceri ale Republicii Democrate Germane au fost acuzați de infracțiuni legate de , estimându-se că între 300 și 400 de persoane și-au pierdut viața la Zidul Berlinului și la granița intergermană. Acești grăniceri, cunoscuți sub numele de („trăgători ucigași”), au fost adesea condamnați, în ciuda argumentului că urmau („ordinul de a trage”) dat de superiori, care le impunea grănicerilor să tragă asupra fugarilor care ignorau două somații de oprire. Instanțele germane au susținut că legile est-germane privind frontierele erau într-un conflict atât de fundamental cu Pactul internațional pentru drepturile civile și politice, pe care Germania de Est îl semnase și ratificase, încât nu constituiau deloc legi, ci o nedreptate oficializată, și, prin urmare, soldații ar fi trebuit să nu se supună ordinelor superiorilor lor.

Eforturile de asigurare a imparțialității proceselor privind crimele de război Încă de la cel de-al Doilea Război Mondial, acuzația de „justiție a învingătorilor” a apărut în fiecare conflict ulterior în care s-au desfășurat procese pentru crime de război. Printre exemple se numără războaiele din Iugoslavia, genocidul din Rwanda, războaiele din Afganistan din 1979-1989 reppectiv 2001–2021 și războiul din Irak.

Curtea Penală Internațională a fost înființată în 2003 printr-un acord între statele membre, cu scopul de a crea o instanță internațională neutră, care să evite acuzațiile de „justiție a învingătorilor” și care să judece toate presupusele crime de război, indiferent de tabăra din care provin.

Acuzațiile actuale Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, înființat de Organizația Națiunilor Unite, își revendică competența asupra tuturor actelor de genocid, crimelor împotriva umanității și crimelor de război comise pe teritoriul fostei Iugoslavii. Totuși, până în prezent, Tribunalul a judecat doar cetățeni din statele balcanice. Majoritatea acuzaților au fost politicieni , soldați și membri ai grupărilor paramilitare sârbi, dar au fost judecați și croați, bosniaci și gherile de etnie |albaneză din cadrul Armatei de Eliberare din Kosovo (UÇK). Cu toate acestea, Tribunalul a refuzat să investigheze acuzațiile aduse de cercetătorii occidentali și politicieni sârbi, care au acuzat oficialii NATO de crime de război în timpul bombardamentelor din 1999 asupra Serbiei (Războiul din Kosovo), inclusiv bombardarea deliberată a unui post de televiziune sârb, soldată cu moartea unor jurnaliști, și bombardarea soldată cu victime (posibil din neglijență) a unui pod feroviar în timp ce un tren de pasageri trecea peste acesta. Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (ICTR), înființat de Organizația Națiunilor Unite, își revendică competența asupra tuturor actelor de genocid, crimelor împotriva umanității și crimelor de război comise pe teritoriul Rwandei. Cu toate acestea, deși Tribunalul a reușit să îi judece pe membrii fostului guvern hutu pentru crimele lor, acesta a eșuat în mare măsură să judece crimele de război comise de Frontul Patriotic Rwandez, condus de tutsi, ceea ce a dus la acuzații de justiție a învingătorilor.

Vedeți și: