Zicu Araia

Zicu A. Araia (în , ; ) a fost un poet, învățător și lider separatist aromân. Născut la Samarina, în Munții Pindului, Araia a emigrat la fel ca și alți scriitori aromâni, dar în mod deosebit s-a întors ulterior în Pind, după doi ani petrecuți în România, și a trăit acolo până la moarte. A fost învățător în școlile românești din regiune timp de câteva decenii, după ce el însuși fusese școlit în ele.

Opera poetică a lui Araia, deși neremarcabilă ca volum, se numără printre cele mai importante contribuții la literatura aromână. Poeziile sale se concentrează pe aspecte pastorale, folclorice și etnografice ale aromânilor, cum ar fi viața păstorilor aromâni sau peisajele familiare lor. Araia a jucat, de asemenea, un rol important în cele două proiecte separatiste aromâne care au avut loc în Grecia în secolul al XX-lea: în Primul Război Mondial și Principatul Pindului în cel de-al Doilea Război Mondial. Araia a fost un partener al separatistului Alcibiade Diamandi și colaborator important pentru autoritățile italiene de ocupație.

Biografie Educație, profesie și viață personală Zicu A. Araia s-a născut la 1 iulie 1877 în Samarina, un sat de aromâni amplasat pe atunci în Imperiul Otoman și în prezent în Grecia. Localitatea este situată în Munții Pindului, într-o zonă cu cea mai mare concentrație de aromâni din lume. Zicu a studiat la o școală primară românească din satul natal. A absolvit gimnaziul românesc din Ioannina în 1894 și apoi Liceul Românesc din Bitola în 1897. În 1898, Araia a intrat la Facultatea de Litere a Universității din București, dar din cauza unor probleme financiare a abandonat studiile și a intrat cu bursă la Școala de Agricultură din Herăstrău. În cele din urmă, a abandonat și această instituție, întorcându-se în Pind în 1900.

În afară de cei doi ani petrecuți la București, Araia și-a trăit întreaga viață în regiunea sa natală, Pindul. Editorul, criticul literar și scriitorul aromân Hristu Cândroveanu l-a descris pe Araia ca fiind singurul scriitor aromân care a emigrat din patria sa iar apoi s-a întors definitiv. La întoarcere, Araia a devenit învățător și a predat mai întâi la școala românească din Mețovo, apoi la cea din . Ulterior a activat la școala românească din Samarina- (care funcționa în Samarina vara și în Vlahogiani iarna) și a devenit directorul acesteia în 1922, deținând funcția respectivă timp de 17 ani. A mai predat și la liceul românesc din Grevena înainte de a ieși la pensie. Unul dintre foștii săi elevi de la acel liceu avea să spună mai târziu despre el: „Ne învăța să fim iubiți, stimați, să ascultăm. Doar astfel de lucruri ne învăța, bune.”

Araia a fost tatăl lui Sotirios Z. Araias, care a fost și el profesor la liceul românesc din Grevena. A ieșit la pensie în 1942, iar din ianuarie 1944 a beneficiat de pensia statului român. A murit la Samarina în 1948.

Operă literară Profesorul aromân Gheorghe Carageani l-a inclus pe Zicu Araia printre „clasicii” literaturii aromâne, istoricul aromân Stoica Lascu l-a numit „unul din poeții cei mai talentați ai aromânilor”, iar lingvista aromână Matilda Caragiu Marioțeanu l-a descris ca fiind „poetul cel mai legat de realitatea aromânească locală”, descriind totodată limba poeziilor sale ca fiind „pură, nealterată”.

Opera lui Araia cuprinde 22 de poezii scrise și patru traduceri, dar în ciuda numărului mic al creațiilor acestea se numără printre cele mai expresive opere din literatura aromână. Poeziile sale fac adesea referire directă la munții Pindului, de exmplu Toamnă'n Pind, Armânescul sândză strigă („Aromânescul sînge strigă”), Samarina, Ianula Șamaniclu și Mailu și Pindul („Maiul și Pindul”). Potrivit lui Cândroveanu, Araia cunoștea Pindul „ca pe propria ogradă”, călătorind prin munți și așezările aromâne de acolo de-a lungul întregii sale vieți. Poetul a tradus în aromână trei poezii ale lui George Coșbuc: Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger și El Zorab. De asemenea, a tradus de poetul englez Alfred Tennyson. Araia și-a publicat lucrările în reviste aromâne, atât din România, cât și din regiunea sa natală; printre ele se numără Almanahul aromânesc, Flambura, Lilicea Pindului și Lumina.

Jurnalistul, traducătorul și scriitorul aromân de origine otomană Ion Foti a descris Toamnă'n Pind ca fiind una dintre cele mai bune poezii în limba aromână scrise până în acel moment, Araia meritând, potrivit lui, un „loc de cinste” în literatura aromână. Publicată în ultimul număr al revistei Lumina din anul 1907, poezia preia măsura metrică folosită de Coșbuc, având un vers vioi în care „imaginile se desfășoară una după alta fără nicio greutate”. Foti a mai adăugat că „niciun cuvânt parcă nu e spus de prisos” în poezie. La final, Foti a lăsat lui Araia un sfat să evite folosirea cuvintelor locale și „să se concentreze mai bine și apoi să scrie”. Ianula Șamaniclu este o poezie publicată în 1911 despre un revoluționar armatol din cu acest nume, care murise cu un an înainte. Calea este dedicată unui alt militant aromân, Mihali Teguiani. Din , Teguiani luptase împotriva bandelor grecești în Imperiul Otoman și fusese condamnat la pedeapsa cu moartea de către autoritățile otomane, dar ulterior amnistiat. Din opera lui Araia, Calea a fost una dintre poeziile preferate ale folcloristului și lingvistului aromân de origine otomană Tache Papahagi. Cândroveanu a sugerat că poezia Calea ar fi putut fi scrisă sub influența poetului și politicianului român de origini aromâne Dimitrie Bolintineanu, deși „cu mult mai mult simț al realului” decât acesta. Mailu și Pindul este o poezie cu 21 de strofe, ultimele două oferind o perspectivă, potrivit lui Lascu, asupra sentimentelor de identificare ale lui Araia cu România:

Ma, di cînd văpsita-ñi miră Ñi-scrise-a ñia-n treile seri S-bănedzu sclav, tu lăi ghideri, Ñi-asburară... Ș-tuț fudziră, La Carpaț a mei xifteri!”

„O, ca vai, lai Pind, di bană-ți! Nu-ț undzeaște-ahtare hal'. Aghiu-Ghiorghi di pri-albul cal Țî oru ca s-vearsă pri-arană-ț Balsam dulțe ca-n Ardeal!Dar de cînd mi-a prevestit Soarta neagră doar oftat, Să fiu sclav și-ndurerat, Șoimii mei s-au risipit Spre Carpați toți au zburat!”

„Pindule, nu te lăsa Cuprins de-al durerii val! Fiii tăi, acum departe, Peste rana ta vor pune Balsam dulce din Ardeal!” transpunere de Kira Iorgoveanu,

Cândroveanu a evidențiat elemente pastorale și folclorice, precum observarea păstorilor aromâni, în mai multe dintre poeziile lui Araia, inclusiv Toamnă'n Pind, Calea și Nă cunache-al Hagigogă („Cu oierii-n drum spre munți”). Cândroveanu a remarcat, de asemenea, în poeziile menționate anterior, precum și în Mailu și Pindul și Fudzi haraua di la noi... („Pleacă binețea de la noi...”), că Araia prezintă în poeziile sale peisaje recognoscibile aromânilor sau momente „de vârf” din viața păstorilor aromâni; Cândroveanu le-a descris ca imagini de o mare concretețe, „parcă palpabile”, și „lucrate la detaliu etnografic”, ceea ce ar fi o dovadă că Araia era un bun cunoscător al lumii explorate de el.

Poeziile lui Araia au fost traduse în limba română și publicate de Papahagi într-o colecție din 1932 intitulată Poeții Z. A. Araia și T. Caciona, împreună cu poeziile și proza scriitorului aromân de origine otomană Tache Caciona. Au fost publicate și la Editura Cartea Aromână cu titlul Fudzi harauùa di la noi, de publicistul, traducătorul și scriitorul aromân și scriitorul aromân stabilit în Statele Unite Tiberiu Cunia.

Activitate politică

În Primul Război Mondial În iulie 1917, în toiul Primului Război Mondial, trupele italiene au ocupat o parte din zona munților Pind din Grecia. Forțele Antantei, din care făcea parte Italia, erau deja prezente în nordul Greciei încă din octombrie 1915 pentru a sprijini Serbia aliată. Acestea fuseseră întâmpinate de una dintre cele două facțiuni politice rivale din Grecia din acea vreme, în timpul așa-numitei Schisme Naționale; condusă de Eleftherios Venizelos, această facțiune a luptat pentru intervenția Greciei în război de partea Antantei pentru a îndeplini ambițiile teritoriale iredentiste grecești ale Marii Idei.

În acest context, Araia s-a numărat printre personalitățile aromâne din satele din Pind sub ocupație italiană care au început campanii pentru înființarea unei republici aromâne în zonă, efort determinat de un congres convocat la Samarina la 27 iulie. Araia a fost unul dintre cei 23 de membri ai unui „consiliu de delegați” al aromânilor format la 30 iulie în urma unei adunări la Avdella. La 29 august, aceștia au declarat în Samarina un sub protecție italiană. Araia era consemnat ca fiind „ministru al școlilor” și „ministru al culturii” al entității autoproclamate. Ulterior a fost înființat un comitet provizoriu cu sediul la Samarina, care a solicitat sprijin și din partea României. Compus din șapte persoane, comitetul i-a inclus pe Araia, pe Teguiani, menționat anterior, și pe proeminentul separatist aromân Alcibiade Diamandi. La 30 și respectiv 31 august, consulatul României și cel al Italiei din Ioannina și-au declarat dezaprobarea față de acțiunile separatiștilor și s-au disociat de aceștia.

Întrucât forțele italiene se retrăseseră deja din zonă în momentul proclamării cantonului aromân, forțele grecești au restabilit controlul asupra așezărilor aromâne, la 7 septembrie recucerirind Samarina și alte localități învecinate. Acest lucru s-a întâmplat fără nicio rezistență din partea separatiștilor aromâni, dată fiind reticența demonstrată deja de autoritățile statului român prezente în Pind. Cu toate acestea, au fost raportate cazuri de maltratare a aromânilor de către forțele grecești în Vovousa și . La 8 septembrie, un locotenent al Forțelor Armate Elene a arestat șase personalități aromâne în Samarina, printre aceștia Zicu Araia. Conform unui raport al consulului român la Ioannina, Dimitrie A. Mincu, aceștia au fost acuzați că „au luat parte la proclamarea autonomiei Pindului” și că „au răspândit știri false și alarmante”.

În al Doilea Război Mondial La 28 octombrie 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Italia a invadat Grecia, atacând din protectoratul său albanez. Liderul Italiei, Benito Mussolini, a vrut să-i demonstreze aliatului său german, Adolf Hitler, că Italia era capabilă și ea să obțină mari victorii militare, gândindu-se că Grecia ar fi o țintă ușoară în acest scop. Încă din prima zi a războiului, autoritățile grecești au început să închidă anumite personalități aromâne, cum ar fi profesori, elevi și preoți din școlile și bisericile românești din Grecia. Araia a fost trimis într-un lagăr din Corint, „pentru activitățile sale propagandistice și opiniile antielenice”, potrivit ofițerului și politicianului grec . La acea vreme, fiul lui Zicu Araia, Sotirios, se afla pe front luptând împotriva Italiei.

Întrucât calculele lui Mussolini s-au dovedit a fi greșite, forțele italiene au fost respinse din Grecia și alungate chiar și din sudul Albaniei, iar Germania a venit în ajutor invadând Grecia la 6 aprilie 1941 și preluând rapid controlul asupra țării. La începutul lunii iunie, Grecia se afla sub o de către Puterile Axei: Germania, Italia și Bulgaria. Diamandi, care părăsise Grecia după sfârșitul Primului Război Mondial, s-a întors în Pind la începutul lunii iulie, când ocupația italiană (în urma invaziei germane) fusese stabilită. Și-a asumat rolul de „guvernator” al zonei cu consimțământul Italiei, identificându-se ca „reprezentant” al poporului aromân și respingând autoritatea regimului colaborator grec proaspăt înființat. Diamandi spera la înființarea unei entități aromâne autonome sau independente sub protectoratul Italiei, care să cuprindă teritoriile din jurul munților Pind. El a numit-o „Principatul Pindului”. Araia a fost eliberat în timpul ocupației Greciei și a devenit unul dintre cei mai importanți parteneri ai lui Diamandi.