Sangeacul Vidin sau Vidin Sanjak cunoscut și ca Vidin Sanjak (în bulgară: Видински санджак, în sârbă: Видински санџак, în turcă: Vidin Sancağı), a fost o unitate administrativă otomană cu reședința la Vidin. El a fost creat după Bătălia de la Nicopole din 1396, din fostele teritorii ale Țaratului de Vidin.

Istorie La sfârșitul secolului al XIV-lea, după avansul decisiv al otomanilor în Balcani, controlul Dunării a devenit o prioritate strategică pentru aceștia. De aceea, otomanii au urmărit ocuparea fortificațiilor importante aflate de-a lungul fluviului. Țaratul de Vidin, condus de Ivan Srațimir, a intrat în dependență față de Imperiul Otoman în 1393, când la Vidin a fost amplasată și o garnizoană otomană numeroasă. După victoria otomană de la Nicopole, în 1396, teritoriile fostului Țarat de Vidin au fost organizate în Sangeacul Vidin. În perioada otomană, cetatea Baba Vida a fost lărgită și întărită prin construirea unor ziduri extinse în jurul acesteia.

După Războiul cel Lung (1591–1606), o parte a populației din Oltenia, aflată în vecinătate, s-a mutat în Sangeacul Vidin, fenomen accentuat de foametea care a afectat regiunea în perioada postbelică.

În 1807, pe fondul Primei Răscoale Sârbe, forțele rebele sârbe au atacat unele zone ale Sangeacului Vidin, aflat atunci încă sub autoritatea lui Osman Pazvantoğlu, un demnitar otoman răzvrătit. Atacul urmărea deschiderea unei legături cu trupele ruse staționate în Țara Românească, comandate de generalul Ignatiev. După înfrângerea răscoalei, teritoriile din zona Sokobanja și Svrljig, care fuseseră recucerite de la rebeli, au fost incluse în Sangeacul Vidin.

Administrație și demografie În anul 1455, administrația otomană a realizat prima consemnare completă a localităților locuite din sangeac. Registrele fiscale otomane din 1454–1455 arată că Sangeacul Vidin era alcătuit din mai multe nahii: Banya (Sokobanja), Belgrad (actualul Belogradchik), Veleshnitsa, Vidin, Gelvie (Glavje), Zagorie, Isvrlig (Svrljig), Timok și Tcherna reka/Crna reka. Aceleași registre menționează și fortărețele Vidin, Banya (Sokobanja), Belgrad (actualul Belogradchik), Isvrlig (Svrljig) și Florentin.

Pentru Sangeacul Vidin sunt cunoscute patru deftere (registre fiscale otomane) realizate între anii 1483 și 1586.

Începând din 1541, Sangeacul Vidin a fost inclus în Eyaletul Buda. Ulterior, între 1846 și 1864, s-a aflat în componența Eyaletului Vidin, iar după reorganizarea administrativă otomană din 1864 a fost integrat în Vilayetul Dunării, unde a rămas până în 1878.

Vlahi Regiunea de la nord de Timoc, respectiv Krivina și Fetislam (Kladovo), nu a fost menționată în niciun defter (registru fiscal) anterior anului 1530, când locuitorii au fost înregistrați ca vlahi (filurgii) cu statut militar privilegiat (voinuci), adică 399 de sate vlahe cu 7.233 de gospodării vlahe. Instituția vlahilor (filurgii) este de origine bizantină, fiind doar preluată de turci, iar populația vlahă trăia în regiunea Timocului și a Moravei încă dinainte de cuceririle otomane. Abia când otomanii au încercat să le anuleze privilegiile și să îi egaleze cu raiaua de rând în privința taxelor, aceste sate încep să apară în recensămintele oficiale de stat.Conform D. Bojanić, vlahii s-au stabilit în regiunea Vidinului începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar statutul lor privilegiat datează din secolul al XVI-lea. Ea vorbește despre o colonizare a vlahilor. D. Bojanić presupune că aceștia s-au stabilit în acea parte a provinciei Vidin care aparținea nahiei Feth-i Islam (Kladovo). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că această nahie nu a existat înainte de anul 1530. Conform doamnei Bojanić, această regiune nu era populată înainte de colonizarea vlahă.

Pe de altă parte, N. Beldiceanu subliniază că este vorba despre o instituție bizantină pe care otomanii au preluat-o și că regiunile Timoc–Morava erau populate de vlahi și înainte de cucerire. Noi urmăm opinia lui N. Beldiceanu, care este confirmată și de faptul că satele de filurigii (plătitori de filurie) existau în toate nahiile provinciei Vidin, dar au început să fie înregistrate în defterele (registrele) fiscale provinciale abia din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Satele de filurigii erau destul de numeroase, iar statutul lor special impunea o înregistrare separată. Acest lucru explică de ce ele nu apar în defterele fiscale ale provinciei Vidin din secolul al XV-lea. Au apărut în momentul în care otomanii au încercat să le desființeze statutul privilegiat și să-i supună pe locuitorii lor acelorași obligații fiscale ca și pe restul raialei. Prin urmare, nu se poate vorbi, așa cum sugerează D. Bojanić, despre o colonizare care datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea și care se referă exclusiv la regiunea Negotinului de astăzi, care în secolul al XVI-lea cuprindea nahiile Feth-i Islam și Krivina.

După cum vedem din recensământul sangeacului Vidin, nahia Fethislam era populată exclusiv de populație vlahă, la fel ca și nahia Krivina (Gironia), cu excepția a cinci sate. O populație predominant vlahă avea și regiunea Crna Reka (Râul Negru). Conform datelor din anul 1560, existau în total 492 de sate de vlahi care aparțineau domeniilor imperiale. Recensământul din 1586 din provincia Vidin a înregistrat același număr al acestor sate, având o distribuție teritorială identică pe nahii. Având în vedere că numărul total de sate recenzate în întreaga provincie Vidin la acel moment era de 1.002, satele vlahilor reprezentau 49,1%.

Statul a încercat de mai multe ori, în anii 1530 și 1560, să le anuleze privilegiile și să îi transforme în raia de rând platnică de haraci. Țăranii au răspuns la aceste măsuri prin revolte și refugieri în masă peste Dunăre, în Țara Românească (Valahia). După ce statul nu a cedat în anul 1560, s-a ajuns la un exod. Rapoartele menționează 298 de sate abandonate și 5.730 de familii care au fugit din cauza asupririi (zulumului). Abia în anul 1599, alaibegul de Vidin, Șaban, reușește să readucă populația refugiată printr-o politică de taxe mai blânde (istimalet), fapt pentru care a fost răsplătit cu titlul de sangeacbeg al Vidinului.

Este interesant de menționat că, din cele 27 de mănăstiri recenzate în anul 1560 în sangeacul Vidin, nu mai puțin de 22 se aflau pe teritoriul vlahilor (filurgii) și împărtășeau statutul lor privilegiat. Datorită resurselor financiare proprii, aceștia au sprijinit dezvoltarea artei creștine și construirea de mănăstiri. Această bunăstare explică creșterea bruscă a numărului de mănăstiri din regiunea Timoc-Dunăre, care a crescut de la 27 în anul 1560, la 43 până în anul 1586.

Guvernatori

Ali Bey Mihaloğlu (1460–1462) Osman Pazvantoglu (1794–1807) Mulla Pașa (1807–1811) Hafize Ali Pașa (activ în 1812) Hüseyin Pasha Aga (1833–1844, primul mandat) Hüseyin Pasha Aga (1846–1849, al doilea mandat) El-Seyyid Ali Rıza Pașa (activ în 1850) Hüseyin Pașa (activ în 1852) Abdurrahman Pașa „Samil” (1852–1855)

Economie Sangeacul din Vidin a fost unul dintre cele șase sangeacuri otomane cu cea mai dezvoltată construcție navală (alături de sangeacuri din Smederevo, Nicopolis, Požega, Zvornik și Mohacs ).

Galerie

Vezi și

Sanjacul de Smederevo Sanjak de Niš

Note

Categorie:Serbia otomană Categorie:Vidin Categorie:Bulgaria otomană