Hassan al II-lea al Marocului

Hassan al II-lea (El Hassan ben Mohammed; în ; ) a fost rege al Marocului din 1961 până la moartea sa, în 1999. Înainte de ascensiunea la tron, a servit ca prinț moștenitor al Marocului între 1957 și 1961 și a deținut funcții-cheie, inclusiv pe cea de comandant suprem al Forțelor Armate Regale și de viceprim-ministru. El a fost fiul cel mare al lui Mohammed al V-lea, cel care a condus Marocul spre independența față de dominația franceză.

Hassan s-a născut la Rabat în timpul domniei tatălui său, Mohammed al V-lea, viitorul rege care avea să conducă Marocul spre independență. El a fost fiul cel mai mare al sultanului și a primit o educație duală, care a combinat instruirea islamică tradițională cu studiile moderne la Colegiul Regal din Rabat, înainte de a urma studii juridice la Universitatea din Bordeaux.

În ultimii ani ai Protectoratului francez, Hassan a devenit tot mai implicat în afacerile politice și diplomatice, însoțindu-și tatăul în timpul exilului și, ulterior, participând la negocierile care au culminat cu independența Marocului în 1956. În calitate de prinț moștenitor, el a devenit rapid o figură politică centrală în cadrul statului nou independent.

După urcarea sa pe tron în 1961, Hassan a moștenit un sistem politic fragil și a acționat pentru a consolida autoritatea regală. În 1962, el a promulgat prima constituție a Marocului, care a stabilit oficial o monarhie constituțională și un sistem politic multipartid, rezervând în același timp puteri executive extinse coroanei.

Prima parte a domniei sale a fost marcată de o instabilitate semnificativă, inclusiv de Războiul nisipului cu Algeria în 1963 și de o opoziție internă tot mai mare, care a culminat cu protestele din Casablanca din 1965. Ca răspuns, el a declarat starea de excepție și a guvernat prin decret timp de câțiva ani. Poziția sa a fost amenințată ulterior de două tentative majore de lovitură de stat — atacul de la Skhirat din 1971 și atacul forțelor aeriene din 1972 — ambele fiind supraviețuite de acesta, ceea ce i-a întărit hotărârea de a centraliza puterea și de a menține controlul asupra armatei și a sistemului politic.

În 1975, Hassan a organizat Marșul Verde, o mobilizare în masă menită să afirme suveranitatea Marocului asupra fostei , ceea ce a dus la controlul Marocului asupra celei mai mari părți a teritoriului și la declanșarea conflictului prelungit din Sahara Occidentală cu Frontul Polisario.

Pe parcursul domniei sale, a urmat o politică externă care a poziționat Marocul ca aliat strategic al puterilor occidentale, menținând în același timp legături în cadrul lumii arabe. Pe plan intern, guvernarea sa a combinat consolidarea statului și dezvoltarea economică cu un control politic strict, fiind caracterizată de un sistem autoritar marcat de reprimarea disidenței, în special în timpul Anilor de Plumb (1960 - 1980).

Hassan a murit la Rabat la 23 iulie 1999 și a fost succedat de fiul său cel mare, Mohammed al VI-lea. În anii care au urmat decesului său, statul marocan a înființat Comisia de Echitate și Reconciliere pentru a investiga încălcările drepturilor omului comise în timpul domniei sale, marcând un pas semnificativ spre recunoașterea oficială a acelei perioade.

Biografie Moulay El Hassan ben Mohammed El Alaoui s-a născut la 9 iulie 1929 la Dar al-Makhzen din Rabat, în timpul protectoratului francez în Maroc, fiind fiul cel mai mare al sultanului de atunci, Mohammed al V-lea, și al celei de-a doua soții a acestuia, Lalla Abla bint Tahar, ca membru al dinastiei Alauite.

Mai întâi a studiat științele islamice la Dar al-Makhzen din Fes. Ulterior, a devenit elev la Colegiul Regal din Rabat, unde instruirea se desfășura în limbile arabă și franceză și unde a fost creată o clasă specială pentru el. a fost profesorul său de matematică timp de patru ani la Colegiul Regal. În iunie 1948, a obținut bacalaureatul la Colegiul Regal.

Hassan și-a continuat studiile superioare la Institutul de Studii Superioare din Rabat, o secție a Universității din Bordeaux, de unde a obținut licența în drept în 1951. În 1952, a obținut o diplomă de master în drept public la aceeași universitate, înainte de a servi în Marina Franceză la bordul crucișătorului Jeanne d'Arc.

În 1953, era student la doctorat în cadrul Facultății de Drept din Bordeaux, moment în care a avut loc exilul familiei sale. După urcarea pe tron, la 25 iunie 1963, decanul Lajugie i-a înmânat însemnele de doctor honoris causa al Universității din Bordeaux.

Prinț moștenitor

În 1943, Hassan, pe atunci în vârstă de doisprezece ani, a participat împreună cu tatăl său la Conferința de la Casablanca, desfășurată la hotelul Anfa, unde i-a întâlnit pe președintele Statelor Unite, Franklin D. Roosevelt, pe prim-ministrul Winston Churchill și pe generalul Charles de Gaulle.

În 1947, a fost prezent la discursul tatălui său din ceea ce era pe atunci . În acel discurs, sultanul Mohammed și-a exprimat dorința ca protectoratele francez și spaniol, alături de Zona Internațională Tanger, să fie unificate într-o singură națiune. Discursul a devenit un punct de referință pentru naționaliștii marocani și pentru mișcările anticoloniale, conducând ulterior la independența Marocului.

Hassan a susținut ulterior că a simțit o „resentiment profund” față de protectorat și o „umilire adâncă” din cauza colonialismului francez. Deși i-a adus omagii lui Hubert Lyautey, primul rezident general al protectoratului francez, el a fost extrem de critic la adresa succesorilor acestuia, remarcând „prostia lor încăpățânată” și „insensibilitatea totală”.

Hassan și familia sa au fost forțați să plece în exil de către autoritățile franceze la 20 august 1953, fiind deportați la Zonza, în Corsica. Deportarea lor a dus la proteste și a alimentat și mai mult mișcarea anticolonială. S-au mutat în orașul L'Île-Rousse și au locuit la hotelul Napoléon Bonaparte timp de cinci luni, înainte de a fi transferați la Antsirabe, în Madagascar, în ianuarie 1954. În această perioadă, Mohammed Ben Aarafa a fost numit sultan în Maroc de către guvernul francez (nerecunoscut însă de guvernul marocan).

Prințul Hassan a acționat ca consilier politic al tatălui său în timpul exilului acestora. Ei s-au întors în Maroc la 16 noiembrie 1955. Acesta a participat alături de tatăl său la negocierile din februarie 1956 pentru independența Marocului. În urma obținerii independenței Marocului față de Franța, tatăl său l-a numit comandant suprem al nou-înființatelor Forțe Armate Regale Marocane în aprilie 1956. În același an, a condus contingente ale armatei spre victorie după ce a înfrânt milițiile rebele în timpul revoltei din Rif. În timpul mandatului său de comandant suprem l-a întâlnit pe generalul , care a devenit ministru al apărării în timpul domniei sale. Oufkir avea să fie suspectat ulterior de orchestrarea unei tentative eșuate de lovitură de stat pentru a-l ucide pe Hassan în 1972.

După ce Mohammed al V-lea a schimbat titlul suveranului marocan din cel de sultan în cel de rege în 1957, Hassan a fost proclamat prinț moștenitor la 9 iulie 1957. În această calitate, a fost președintele comitetului de organizare a Întâlnirii Internaționale de la mănăstirea din Toumliline în 1957 și a susținut un discurs de bun venit.

Domnia Hassan a urcat pe tron la 26 februarie 1961, la moartea tatălui său. Ceremonia oficială a avut loc la Palatul Regal din Rabat la 3 martie 1961, acesta moștenind totodată și funcția de prim-ministru.

Politică internă

În 1962, Hassan și consilierii săi au redactat prima constituție a Marocului, definind regatul drept o monarhie constituțională socială și democratică. Aceasta stabilea islamul ca religie de stat și crea pentru rege titlul de (în ) și de „reprezentant suprem al națiunii”, persoana sa fiind definită ca „inviolabilă și sacră”. De asemenea, constituția reconfirma un sistem politic multipartit, singurul care exista în Magreb la acea vreme. Constituția a provocat proteste politice puternice din partea UNFP, a partidului Istiqlal și a altor partide de stânga care formau opoziția în acea perioadă.

Domnia lui Hassan a fost infamă pentru un palmares precar în domeniul drepturilor omului, catalogat drept „îngrozitor” de către BBC. Această situație a atins punctul culminant în perioada cuprinsă între anii 1960 și sfârșitul anilor 1980, perioadă etichetată drept „anii de plumb”, în care mii de disidenți au fost întemnițați, uciși, exilați sau au devenit victime ale disparițiilor forțate. Țara avea să devină relativ mai liberă abia la începutul anilor 1990, sub presiuni internaționale puternice și în urma condamnărilor privind nerespectarea drepturilor omului. În 2004, a fost creată de către Mohammed al VI-lea Comisia pentru Echitate și Reconciliere cu scopul de a investiga abuzurile împotriva drepturilor omului comise în timpul domniei tatălui său.

Hassan a întemnițat mulți membri ai Uniunii Naționale a Forțelor Populare și a condamnat la moarte unii lideri ai partidului, inclusiv pe . O serie de proteste studențești au început la 21 martie 1965 în Casablanca și au degenerat în revolte generalizate în ziua următoare; represiunea violentă care a urmat a dus la sute de morți. Ulterior, pe 26 martie, Hassan a susținut un discurs pe care l-a încheiat astfel: „Nu există un pericol mai mare pentru o țară decât așa-numitul intelectual; ar fi fost mai bine dacă ați fi fost toți analfabeți”.

În iunie, acesta a dizolvat parlamentul și a suspendat constituția din 1962, declarând stare de excepție, care avea să dureze mai mult de cinci ani și în timpul căreia a guvernat Marocul în mod direct; totuși, nu a abolit complet mecanismele democrației parlamentare. Un presupus raport al Secretarului de Stat al SUA susținea că, în această perioadă, „Hassan [părea] obsedat mai degrabă de păstrarea puterii sale decât de aplicarea acesteia în scopul rezolvării problemelor interne tot mai numeroase ale Marocului”.

În octombrie 1965, , un adversar politic esențial și un critic acerb al lui Hassan, a dispărut la Paris. În lucrarea Rise and Kill First, Ronen Bergman indică o cooperare între autoritățile marocane și serviciul israelian Mosad pentru localizarea lui Ben Barka.

În 1990, în urma revoltelor din Fes, Hassan a înființat Consiliul Consultativ pentru Drepturile Omului pentru a investiga acuzațiile de abuz din partea statului. În 1991, acesta a grațiat 2 000 de deținuți, inclusiv prizonieri politici și persoane deținute în închisori secrete, precum cea din Tazmamart. În 1998, a fost ales primul guvern condus de opoziție.

În timpul domniei sale, Marocul a fost clasificat drept „parțial liber” de către Freedom House, cu excepția anului 1992, când a primit calificativul „lipsit de libertate”.

Tentative de lovitură de stat