Boeing 2707

Boeing 2707 a fost un proiect american de avion de pasageri supersonic dezvoltat în anii 1960. După câștigarea unei competiții pentru un contract finanțat de guvern destinat construirii unui avion supersonic american, Boeing a început dezvoltarea la facilitățile sale din Seattle, Washington. Designul a evoluat într-o aeronavă mare, cu o capacitate de 250 până la 300 de pasageri și viteze de croazieră de aproximativ Mach 3. Proiectul era destinat să fie mult mai mare și mai rapid decât modelele concurente de transport supersonic (SST), precum Concorde.

SST-ul a fost subiectul unor controverse majore atât în interiorul, cât și în afara industriei aviatice. Încă de la început, industria aeriană a remarcat că economia proiectului era discutabilă, îngrijorări care au fost doar parțial rezolvate pe parcursul dezvoltării. În afara domeniului, întregul concept SST a generat presă negativă, concentrată pe problema boom-urilor sonice și a efectelor asupra stratului de ozon.

O caracteristică-cheie a designului 2707 a fost utilizarea unei configurații cu aripi cu geometrie variabilă („swing-wing”). În timpul dezvoltării, greutatea și dimensiunea necesare acestui mecanism au continuat să crească, forțând echipa să treacă la o aripă delta convențională. Creșterea costurilor, preocupările de mediu, zgomotul și lipsa unei piețe clare au dus la anularea proiectului în 1971, înainte ca două prototipuri să fie finalizate.

Dezvoltare

Studii timpurii Boeing a început studii la scară redusă privind SST-urile în 1952. În 1958, compania a creat un grup permanent de cercetare SST, care cheltuia aproximativ 1 milion de dolari pe an până în 1960. Boeing a propus mai multe designuri alternative, toate sub numele Model 733. Majoritatea aveau aripi delta mari, dar în 1959 a fost propus și un design derivat din eforturile Boeing pentru programul militar TFX cu aripi mobile. În 1960, Boeing a organizat o competiție internă pentru un SST transatlantic de 150 de locuri, iar varianta cu aripi mobile a câștigat.

La scurt timp după preluarea mandatului, președintele John F. Kennedy a însărcinat Federal Aviation Administration (FAA) să pregătească un raport privind „obiectivele aviației naționale pentru perioada dintre prezent și 1970”. Studiul a fost inițiat în urma mai multor accidente care au creat impresia că industria aeronautică stagna. Au fost lansate două proiecte: Project Beacon pentru sisteme noi de navigație și control al traficului aerian și Project Horizon pentru dezvoltări avansate în aviația civilă.

La doar o lună mai târziu, noul director FAA, Najeeb Halaby, a publicat raportul Commission on National Aviation Goals, cunoscut mai bine drept Project Horizon. Printre alte sugestii, raportul promova SST-ul. Halaby susținea că neintrarea pe această piață ar reprezenta „un regres uluitor”. Raportul a fost primit cu scepticism de mulți. Kennedy l-a însărcinat pe Lyndon B. Johnson să se ocupe de SST, iar acesta a cerut sfatul lui Robert McNamara. McNamara era extrem de sceptic față de proiect și a criticat dur previziunile lui Halaby.

Conceptul de bază al SST-ului era că viteza foarte mare ar permite efectuarea unui număr mai mare de curse decât un avion subsonic, ceea ce ar crește utilizarea aeronavei. Totuși, acest lucru venea la pachet cu un consum mult mai mare de combustibil. Dacă prețurile combustibilului ar fi crescut dramatic, SST-urile nu ar mai fi fost competitive. Aceste probleme erau bine cunoscute în industrie; IATA a publicat un set de „imperative de design” pentru SST-uri care erau practic imposibil de îndeplinit.

dreapta|miniatura|Machetă Boeing 2707 la Muzeul Aviației Hiller

Concorde Până la mijlocul anului 1962, devenea clar în SUA că discuțiile dintre British Aircraft Corporation și Sud Aviation privind unirea proiectelor lor SST erau mult mai serioase decât se credea inițial. În noiembrie 1962, proiectul Concorde a fost anunțat oficial. În ciuda economiei marginale, argumentele naționaliste și politice au generat sprijin puternic pentru proiect, mai ales din partea lui Charles de Gaulle.

Acest lucru a provocat panică în SUA, deoarece mulți credeau că aproape toate avioanele comerciale viitoare vor fi supersonice și că europenii aveau un avantaj enorm. Curând s-a aflat și că sovieticii lucrau la un proiect similar.

La trei zile după anunțul Concorde, Halaby i-a scris lui Kennedy sugerând că, dacă SUA nu începe imediat propriul program SST, țara ar pierde 50.000 de locuri de muncă, 4 miliarde de dolari venituri și 3 miliarde de dolari capital, deoarece companiile aeriene americane s-ar orienta către furnizori străini.

În ciuda opoziției puternice, întrebărilor tehnice și rapoartelor economice negative, proiectul SST a primit sprijin considerabil din partea industriei și FAA. Johnson a cerut Congresului 100 de milioane de dolari pentru finanțarea anului fiscal 1964. În mai, Pan American World Airways (Pan Am) a anunțat că plasase șase opțiuni pentru Concorde, ceea ce a alarmat administrația Kennedy.

Concurs de design

FAA a trimis cereri de propuneri către Boeing, Lockheed și North American pentru structura aeronavei și către Curtiss-Wright, General Electric și Pratt & Whitney pentru motoare. FAA estima că până în 1990 piața va avea nevoie de 500 de SST-uri.

Propunerea Boeing era aproape identică cu Modelul 733 cu aripi mobile studiat în 1960. Designul semăna cu viitorul bombardier Rockwell B-1 Lancer, dar cu motoarele montate individual. Designul includea și variante alungite ale fuselajului, crescând capacitatea de la 150 la 227 de pasageri.

Proiectul Lockheed, CL-823, era practic un Concorde mărit. Avea fuselaj lung și îngust, motoare sub aripă și aripă delta compusă.

North American NAC-60 era practic un B-70 mărit, cu fuselaj mai puțin ascuțit și o nouă aripă delta compusă.

După selecția preliminară, NAC-60 și proiectul Curtiss-Wright au fost eliminate. Boeing și Lockheed au fost invitate să prezinte variante mai avansate. În noiembrie, Boeing își transformase deja proiectul într-un model de 250 de locuri, Model 733-290. Din cauza problemelor cu jet blast-ul, cele patru motoare au fost mutate sub o coadă mărită.

În final, Boeing a câștigat competiția pe 1 ianuarie 1967. Designul urma să folosească motoarele General Electric GE4/J5. Lockheed L-2000 era considerat mai simplu și mai puțin riscant, dar avea performanțe și niveluri de zgomot ceva mai slabe.

Rafinarea designului Modelul 733-390 ar fi fost un avion extrem de avansat chiar și dacă ar fi fost subsonic. Era unul dintre primele concepte de avion wide-body, cu configurație de scaune 2-3-2 și un fuselaj mult mai lat decât avioanele aflate atunci în serviciu.

Mock-up-ul SST includea compartimente de bagaje suspendate și sisteme de divertisment cu televizoare retractabile. Ferestrele aveau doar 15 cm lățime din cauza presiunii mari la altitudinile ridicate.

Boeing estima că prototipurile vor începe să fie construite în 1967 și că primul zbor va avea loc în 1970.

O schimbare majoră a fost adăugarea canardelor în spatele nasului avionului, ceea ce a crescut greutatea. Boeing s-a confruntat și cu probleme severe legate de mecanismul aripilor mobile, care devenise prea greu. În octombrie 1968, compania a abandonat definitiv geometria variabilă și a trecut la o aripă delta fixă. Noul model, mai mic și cu 234 de locuri, a devenit cunoscut drept Model 2707-300.

miniatura|Modelul Boeing SST

Preocupări legate de mediu

Până atunci, opoziția față de proiect devenise foarte vocală. Ecologiștii erau cei mai influenți critici, avertizând asupra posibilei distrugeri a stratului de ozon din cauza zborurilor la mare altitudine și asupra zgomotului provocat de boom-urile sonice.

În timpul testelor cu avioane supersonice deasupra orașului Oklahoma City în 1964, au fost înregistrate mii de reclamații privind geamuri sparte și fisuri în clădiri.

Au apărut și temeri că vaporii de apă și oxizii de azot emiși în stratosferă ar putea afecta clima globală și stratul de ozon. În anii 1970, organizații precum Sierra Club, National Wildlife Federation și Wilderness Society au preluat aceste îngrijorări și au făcut campanii împotriva SST-urilor.

Zborurile supersonice deasupra teritoriului SUA au fost în cele din urmă interzise

Taierea finanțării guvernamentale În martie 1971, deși administrația lui Richard Nixon susținea proiectul, Senatul SUA a respins continuarea finanțării.

S-a organizat o campanie numită „National Committee for an American SST”, care cerea susținătorilor să trimită câte un dolar pentru salvarea programului. Sindicatele au sprijinit proiectul, temându-se că sfârșitul războiului din Vietnam și al programului Apollo va produce șomaj masiv în industria aerospațială.

Totuși, pe 20 mai 1971, Camera Reprezentanților a votat și ea împotriva continuării finanțării. La acel moment existau 115 comenzi necompletate de la 25 de companii aeriene, în timp ce Concorde avea 74 de comenzi de la 16 clienți.

Prototipurile Boeing și Lockheed nu au fost niciodată finalizate. Boeing a concediat peste 60.000 de angajați. SST-ul a devenit cunoscut drept „avionul care aproape a înghițit Seattle-ul”. Din cauza exodului populației, lângă aeroportul Seattle–Tacoma a apărut un panou celebru:

„Will the last person leaving Seattle – turn out the lights”

(„Ultima persoană care pleacă din Seattle să stingă lumina.”)

Urmări Cursa SST a avut efecte importante asupra întregii industrii. Cooperarea europeană care a permis dezvoltarea Concorde a dus ulterior la formarea Airbus, principalul competitor al Boeing.

Când Concorde a fost lansat, se preconizau 150 de aeronave vândute, dar doar 14 au intrat în serviciu comercial. Totuși, ele au avut o durată lungă de exploatare și au fost considerate profitabile pentru operatori până la retragerea lor după accidentul din 2000 și atacurile din 11 septembrie 2001.

Omologul sovietic, Tupolev Tu-144, a avut și mai puțin succes, efectuând doar 55 de zboruri de pasageri.

După anularea proiectului 2707, cercetarea SST în SUA a stagnat pentru o perioadă. În anii 1970, NASA a finanțat proiectul Advanced Supersonic Transport (AST), la care au lucrat McDonnell Douglas, Boeing și Lockheed.

Moștenire The Museum of Flight din Seattle expune astăzi un Concorde British Airways aproape de clădirea unde fusese găzduit mock-up-ul original al modelului 2707.

Mock-up-ul final al Boeing 2707 a fost expus în Florida între 1973 și 1981, apoi mutat și conservat în mai multe locații.

Echipa NBA Seattle SuperSonics, fondată în 1967, și-a luat numele inspirându-se direct din contractul SST câștigat de Boeing.

2707-100 Aripă cu baleiaj variabil 2707-200 La fel ca -100, dar cu erori 2707-300 Aripă staționară

Referințe

Bibliografie

Categorie:Avioane de pasageri din Statele Unite 1960–1969 Categorie:Avioane cu aripi cu geometrie variabilă Categorie:Avioane de pasageri supersonice Categorie:Aeronave Boeing