Mulai Hassan bin Mohammed (în , cunoscut sub numele de Hassan I ), a fost sultanul Marocului din 16 septembrie 1873 până în 9 iunie 1894, în calitate de conducător al dinastiei alauite. A fost proclamat sultan după moartea tatălui său, Mohammed al IV-lea. Mulai Hassan s-a numărat printre cei mai de succes sultani. El a sporit puterea makhzenului (guvernul central) în Maroc și, într-o perioadă în care restul Africii cădea sub control străin, a introdus reforme militare și administrative pentru a-și întări guvernarea pe întreg teritoriul său, desfășurând un program militar și diplomatic activ la periferie. A murit la 9 iunie 1894 și a fost succedat de fiul său, Abd el Aziz.

Biografie Mulai Hassan bin Mohammed s-a născut în 1857 sau 1836, fiind fiul favorit al lui Mulai Mohammed al IV-lea. De la o vârstă fragedă, a fost instruit în subtilitățile politicii de curte.

Domnia Mulai Hassan a fost proclamat sultan al Marocului la moartea tatălui său, în 1873. Prima sa acțiune a fost înăbușirea unei revolte urbane în capitala Fes, în 1874, oraș pe care a trebuit să îl asedieze timp de câteva luni. Tăbăcarii s-au răsculat în semn de protest, „dezlănțuindu-se ca leii și tigrii” pe străzile din Fes și jefuind casa lui Mohammed Bennis, ministrul finanțelor, transformând orașul într-un câmp de luptă. Hassan I, care se afla în campanie, a trimis scrisori prin care cerea pacificarea orașului. La scurt timp după aceea, urâții colectori de taxe au fost retrași, iar rebeliunea s-a oprit. Totuși, aceștia au reapărut curând, ceea ce a dus la reluarea revoltei cu și mai multă violență. Milițienii locali din Fes au ocupat poziții în minaretele din Fes el Bali și au deschis focul asupra armatei, însă cele două părți au negociat ulterior pacea, iar rebeliunea a fost definitiv încheiată. Având o cultură arabă solidă, acesta nu cunoștea nicio limbă străină; deși Hassan I a fost un conducător conservator, a realizat necesitatea modernizării și a politicii de reformă a tatălui său.

El s-a străduit să mențină coeziunea regatului său prin acțiuni politice, militare și religioase, în fața amenințărilor europene de la periferie și a rebeliunilor interne, inițiind totodată o serie de reforme. A depus eforturi pentru a asigura loialitatea marilor căpetenii din sud și nu a ezitat să numească caizi locali, precum șeicul Ma al-'Aynayn, care i-a oferit Bay'a, jurământul de credință conform legii islamice. A încercat să își modernizeze armata și a condus mai multe expediții pentru a-și impune autoritatea, cum au fost cele din Sous în 1882 și 1886, în Rif în 1887 și în Tafilalt în 1893.

Relațiile cu Europa Sultanul Hassan I a reușit să mențină independența Marocului în timp ce statele vecine cădeau sub influență europeană, cum a fost cazul Tunisului, care a fost cucerit de Franța în 1881, și al Egiptului, ocupat de Marea Britanie în 1882.

Atât Spania, cât și Franța sperau într-un guvern makhzen slab în Maroc, în timp ce britanicii doreau opusul: un stat marocan reformat, capabil să se susțină singur. Conștient de această situație, Hassan a solicitat o conferință internațională pe această temă, iar la 3 iulie 1880 a fost semnat Tratatul de la Madrid pentru a limita aceste practici, un eveniment important al domniei sale. În loc să reducă interferențele străine, makhzenul a fost nevoit să facă concesii, precum acordarea dreptului străinilor de a deține pământ în zonele rurale, lucru pentru care Marea Britanie făcuse presiuni constant. Aceasta a fost urmată de incursiuni franceze în regiunea Tuat din sud, considerată teritoriu marocan. Acest tratat a oferit, practic, aprobare și protecție internațională pentru terenurile care fuseseră capturate de puterile străine, pregătind terenul pentru instaurarea protectoratului francez în Maroc, începând cu anul 1912.

În 1879 și din nou în 1880, Legația Britanică din Maroc a fost informată de către autoritățile marocane că domeniile lui Hassan se întindeau până la râul Senegal și includeau orașul Timbuktu și porțiunile învecinate din Sudan, o pretenție bazată pe faptul că predecesorii lui Hassan s-au considerat întotdeauna suverani ai acestor regiuni. Începând cu 1879, britanicii au ocupat Tarfaya și au construit acolo o fortificație în 1882, cunoscută sub numele de Port Victoria. Abia în 1886 sultanul a trimis o expediție militară în acea zonă, avariind fortul și forțându-l pe Donald MacKenzie să plece. Expediția sultanului în Sus din 1886 a fost urmată un an mai târziu de ocupația spaniolă a orașului , pe coasta sahariană. Hassan a răspuns prin numirea unui khalifa (guvernator) peste Sahara, în persoana lui Ma al-'Aynayn. În 1888, Timbuktu a solicitat ca Hassan să trimită un guvernator pentru a ajuta orașul împotriva forțelor franceze care înaintau în bazinul Nigerului.

Reforma militară Hassan I a continuat să extindă reformele militare începute de tatăl său, Mohammed al IV-lea. Noua și reformata 'Askar al-Nizami (armata regulată), introdusă de sultanul Abd al-Rahman în 1845 după , a fost mărită de Hassan I la un efectiv de 25 000 de oameni și 1 000 de piese de artilerie. Sultanul a consolidat, de asemenea, apărările de coastă ale Marocului cu baterii de tunuri de calibru mare, iar în 1888 a construit o fabrică de arme în Fes, cunoscută sub numele de Dar al-Makina; totuși, producția acesteia a fost redusă și costisitoare. Pentru a instrui armata marocană reformată, Hassan I a trimis studenți la Londra, dar în 1876, sultanul l-a angajat pe Harry MacLean, un ofițer britanic staționat în Gibraltar, care a creat o uniformă militară în stil arab și a învățat să vorbească o limbă arabă excelentă.

În fiecare an, din primăvară până în toamnă, Hassan I se afla în campanie, conducând expediții în toate părțile regatului. Una dintre campaniile lui Hassan a vizat revolta de lângă Figuig, în toamna anului 1887, care a fost rapid suprimată. Deosebit de cunoscută este călătoria pe care Hassan I a întreprins-o în 1893. El a plecat din Fes (la 29 iunie) spre Marrakech, trecând prin Tafilalt, locul de origine al dinastiei sale, prin dunele de nisip de la Erg Chebbi, valea Dadès cu maiestuoasele chei ale Todrei, Ouarzazate, Casbah din Aït-ben-Haddou, trecătoarea înaltă de-a lungul localității Telouet, pasul Tichka (2 260 m) din Atlasul înalt și prin Guelmim, port al Saharei Occidentale. Călătoria a durat șase luni și și-a atins obiectivul de a reuni și pacifica triburile din mai multe regiuni. Tunul Krupp pe care l-a dăruit cu această ocazie caidului din Telouet (membru al celebrei familii Glaoua) este expus și astăzi în centrul orașului Ouarzazate. În 1881, el a fondat Tiznit.

Hassan I l-a numit pe Mouha Zayani în funcția de caid al tribului Zayanes din Khenifra în 1877. Mouha Zayani avea să devină o figură importantă în războiul colonial din secolul al XX-lea împotriva Franței. În 1887, l-a numit pe șeicul Ma al-'Aynayn drept caid al său în Sahara Occidentală. Ma al-'Aynayn a jucat, de asemenea, un rol esențial în lupta pentru independența Marocului.

Hassan a decis să restabilească vechea administrație marocană în regiunea Gourara-Touat-Tidikelt. Primii trimiși marocani au ajuns în oazele sahariene în 1889 și în 1890. În 1891, Hassan a cerut populațiilor din oaze să înceapă să plătească taxe, oficializând astfel recunoașterea suzeranității sale. În același an, Touat și oazele situate de-a lungul Oued Saoura au fost plasate sub autoritatea fiului khalifei marocan care rezida în Tafilalt. Apoi, în 1892, a fost stabilită o organizare administrativă completă în întregul areal Gourara-Touat-Tidikelt. Guvernul marocan a mers până într-atât încât a oferit caizilor populațiilor tuarege din Ahenet și Ahaggar o recunoaștere formală a faptului că erau supuși dependenți de sultan. În 1892 și 1893, marocanii și-au consolidat și mai mult controlul în bazinul Guir-Zouzfana și de-a lungul Oued Saoura, investind cu autoritate oficială caizii tuturor triburilor nomade și sedentare din regiune (aceasta a inclus triburile Doui Menia și Oulad Djerir, cei mai importanți nomazi din bazinul Guir-Zousfana; oaza Igli; și populația sedentară Beni Goumi, care trăia pe malurile râului Oued Zouzfana).

Moartea

La 9 iunie 1894, Hassan I a murit din cauza unei boli în apropiere de Wadi al-Ubayd, în regiunea Tadla. Deoarece armata se afla încă pe teritoriu inamic, șambelanul și marele vizir al său, Ahmad bin Musa, a păstrat moartea secretă, ordonând miniștrilor să nu dezvăluie vestea. Corpul sultanului a fost transportat la Rabat și înmormântat acolo, într-o qubba de lângă Dar al-Makhzen, care conține și mormântul strămoșului său, . Hassan a fost succedat de fiul său, Abd el Aziz, care avea treisprezece ani la acea vreme și a domnit sub regența fostului mare vizir al tatălui său, Ahmad bin Musa, până la moartea acestuia din urmă, cauzată de insuficiență cardiacă în 1900.

Moștenire Colonizatorii francezi din timpul protectoratului Marocului, precum Hubert Lyautey, care credea în păstrarea instituțiilor makhzenului precolonial și a prestigiului dinastiei alauite, l-au considerat pe Hassan drept modelul idealizat al makhzenului tradițional. El a fost descris, de asemenea, ca fiind „ultimul mare sultan” al Marocului înainte de colonialism.

Aspectul și personalitatea

Călătorul italian Edmondo De Amicis a oferit o descriere a lui Hassan I:

Căsătorii, concubine și copii Hassan I s-a căsătorit de opt ori și a avut un harem de concubine. Descendenții săi, începând cu soțiile sale, au fost următorii: Prințesa Lalla Zaynab bint Abbas, cu care s-a căsătorit în 1875. Împreună au avut: Sidi Mohammed, cel mai mare fiu al lui Mulai Hassan I; a fost moștenitorul tatălui său până la rebeliunea sa, când a fost înlăturat; Mulai Zain al-Abdine. Lalla Aliya al-Settatiya. Împreună au avut: Sultanul Mulai Abd al-Hafid. Lalla Khadija bint al-Arbi. Împreună au avut: Mulai Abderrahmane; Mulai al-Kabir. Lalla Zohra bint al-Hajj Maathi. Împreună au avut: Mulai Bil-Ghayth; Mulai Abou Bakar. Lalla Ruqaya. Inițial o concubină sclavă cercheză, cumpărată de la Hajj Lʿarbi al-Humaydi Bricha împreună cu o altă concubină cercheză, Amina. Ea a devenit soția favorită a lui Hassan spre sfârșitul vieții acestuia și a deținut influență politică după moartea sa. Copiii lor sunt: Lalla Oum Kelthoum; Lalla Nezha; Sultanul Mulai Abd el Aziz; Lalla Chérifa; Mulai Abdelkébir. Lalla Kinza al-Daouia: a divorțat de sultan și s-a recăsătorit cu Abdallah al-Daouia, apoi cu Mohammed el-Talba. Din căsătoria cu sultanul a avut: Mulai al-Mamun, tatăl prințesei Lalla Hanila bint Mamoun; Mulai al-Amin; Mulai Othman; Mulai Mohammed al-Anwar. Lalla Oum al-Khair (numele de familie nu s-a păstrat). Împreună au avut: Mulai Abdallah (decedat la 15 decembrie 1883); Mulai Jaafar; Sidi Mohammed el Sghir; Mulai Talib. Lalla Oum Zayda (numele de familie nu s-a păstrat). Împreună au avut: Mulai Mohammed al-Mehdi; un alt fiu numit Abdallah; Lalla Abla.

Sultanul Mulai Hassan I este, de asemenea, tatăl prințesei Lalla Fatima Zahra (decedată în 1894), femeie de litere și faqīha, care a donat o mare parte din colecția sa literară princiară bibliotecii Universității al-Qarawiyyin din Fes.

Mulai Hassan I a avut un harem de concubine sclave, însă numărul exact al acestora este în mare parte necunoscut, lăsând loc speculațiilor. Aisha (Ayesha): a fost o concubină sclavă de origine georgiană. Cumpărată la Istanbul în 1876 de vizirul Sidi Gharnat, a fost favorita sultanului Mulai Hassan I în cei șaisprezece ani cât a rămas în haremul său. Amina: a fost o concubină cercheză cumpărată împreună cu Lalla Ruqaya de la Hajj Lʿarbi al-Humaydi Bricha. Ea a fost mama lui Yusef al Marocului.

Suchet adaugă un „lot” de alte patru femei cercheze de o mare frumusețe și cu talente desăvârșite, cumpărate pentru 100 000 de franci în 1878, la Cairo, și alte trei concubine sclave cercheze, fără alte detalii.

Note

Legături externe

Categorie:Nașteri în 1836 Categorie:Decese în 1894 Categorie:Decese pe 7 iunie Categorie:Marocani