150px|thumb|Emblema CICR. Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie este o mișcare umanitară internațională a cărei misiune este de a proteja viața și sănătatea oamenilor, de a asigura respectul față de ființa umană, de a preveni și alina suferința oamenilor, fără vreo discriminare de naționalitate, rasă, religie, clase sociale sau opinii politice.
Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roșie Internațională, deși acesta este folosit greșit, deoarece nu există nicio organizație cu acest nume. În realitate, mișcarea constă în mai multe organizații distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiași mișcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statute și organe de conducere comune. 240px|thumb|Henry Dunant
Părțile componente ale mișcării Părțile componente ale mișcării sunt: Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) este o instituție umanitară privată, înființată în 1863, la Geneva, Elveția. Comitetul cuprinde 25 de membri și are o autoritate unică în cadrul dreptului internațional umanitar privind protejarea vieții și demnității victimelor conflictelor armate naționale și internaționale.
Federația Internațională a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie a fost înființată în 1919. Astăzi coordonează activitățile întreprinse între cele 185 de Societăți Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie. Sediul Federației se află la Geneva, Elveția.
Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie există în aproape toate țările lumii. La ora actuală, 185 de societăți naționale sunt recunoscute de Comitetul Internațional al Crucii Roșii și admise ca membre cu drepturi depline în cadrul Federației. Fiecare entitate lucrează în țara de origine.
Istoria Mișcării Vezi și: Camillo de Lellis
Henry Dunant la Solferino 150px|thumb|Steagul Elveției 150px|thumb|right|Simbolul Crucii Roșii. Până la mijlocul secolului al XIX-lea nu au existat sisteme și instituții de adunare și îngrijire a răniților militari sau civili, în războaie și alte conflicte armate, sau catastrofe cu un număr mare de lezați, unde să fie găzduiți și tratați cei răniți pe câmpurile de luptă. În iunie 1859, omul de afaceri elvețian Henry Dunant călătorește în Italia pentru a se întâlni cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, pentru a discuta problemele de afaceri din Algeria, la aceea vreme ocupată de Franța. Ajuns în micul oraș Solferino pe data de 24 iunie, elvețianul este martor al Bătăliei de la Solferino, o confruntare din cadrul Războiului Austro-Sardinian. Într-o singură zi, aproximativ 40.000 de soldați aparținând ambelor tabere au fost abandonați pe câmpul de luptă, morți și răniți. Henry Dunant este șocat de aceste lucruri, de suferințele soldaților răniți și de lipsa personalului medical calificat și a medicamentelor pentru îngrijirea acestora, precum și a instrumentelor de acordare a îngrijirii medicale primare. Dunant abandonează complet scopul inițial al călătoriei sale și pentru mai multe zile lucrează ca voluntar pentru a ajuta la îngrijirea celor răniți. Reușește să organizeze un grup de ajutor format din localnici, pe care îi convinge să-i ajute pe cei aflați în nevoie, fără discriminare.
Până atunci, la încetarea luptelor se strecurau printre morți și răniți rude și prieteni, pentru ajutorarea răniților, sau recuperarea cadavrelor, dar și hoți și criminali căutători de lucruri de valoare, cu prețul amputării de degete și uciderii celor care mai încercau să se opună. Pentru a nu fi atacat de răniți, Dunant flutură un steag care poate fi considerat neutru, un negativ al steagului elvețian (fond roșu cu o cruce albă la mijloc) obținut în pripă prin desenarea unei cruci roșii pe o pânză albă.
Întors la Geneva scrie o carte numită Amintiri din Solferino, publicată din banii proprii în 1862. A trimis copii ale acestei cărți liderilor politici și militari din întreaga Europă. Pe lângă relatarea experienței trăite la Solferino în 1859, el pledează pentru formarea unor organizații naționale voluntare care să ajute la acordarea de îngrijiri medicale soldaților răniți în timpul războiului și elaborarea de tratate internaționale care să garanteze protecția celor răniți pe câmpurile de luptă.
Înființarea CICR La 9 februarie 1863, la Geneva, Henry Dunant înființează „Comitetul celor cinci” cu scopul de a examina ideile expuse în cartea sa și de a organiza o conferință pentru implementarea lor. Ceilalți patru membri au fost avocatul Gustave Moynier, medicul chirurg Louis Appia, Théodore Maunoir de la Comisia pentru Igienă și Sănătate de la Geneva și generalul elvețian Guillaume-Henri Dufour. Opt zile mai târziu, cei cinci decid modificarea numelui comitetului în „Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților”. În perioada 26–29 octombrie 1863, se desfășoară la Geneva conferința internațională, cu scopul de a dezvolta măsurile pentru îmbunătățirea serviciilor medicale de pe câmpurile de luptă. La conferință participă 36 de persoane: optsprezece delegați oficiali ai unor guverne naționale, șase delegați din partea unor organizații non-guvernamentale, șapte delegați străini neoficiali și cei cinci membri ai Comitetului Internațional. Statele reprezentate de delegații oficiale au fost: Baden, Bavaria, Franța, Marea Britanie, Hanovra, Hessa, Italia, Olanda, Austria, Prusia, Rusia, Saxonia, Suedia și Spania. Dintre rezoluțiile finale ale conferinței adoptate la 29 octombrie 1863, cele mai importante au fost:200px|thumb|left|Documentul original al primei Convenții de la Geneva, 1864. Înființarea unor societăți naționale pentru ajutorarea soldaților răniți; Neutralitate și protecție pentru soldații răniți; Utilizarea de forțe voluntare pentru ajutorarea celor aflați pe câmpurile de luptă; Introducerea unor semne distinctive comune pentru personalul medical, și anume, o cruce roșie pe mânecă.
La doar un an mai târziu, guvernul elvețian invită guvernele tuturor statelor europene, precum și cele ale Statelor Unite ale Americii, Braziliei și Mexicului să participe la o conferință diplomatică oficială. Șaisprezece țări trimit un total de 26 de delegați la Geneva. La 22 august 1864, conferința adoptă prima Convenție de la Geneva „pentru ameliorarea condițiilor răniților de pe câmpurile de luptă”. Reprezentanți a 12 state au semnat convenția: Baden, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania și Württemberg. Convenția este compusă din zece articole, stabilind pentru prima dată reguli legale care garantează neutralitatea și protecția soldaților răniți, personal medical pe câmpurile de luptă și instituții umanitare specifice conflictelor armate. Convenția definește două criterii pentru recunoașterea societăților naționale aparținând Comitetului Internațional: Societatea națională trebuie să fie recunoscută de către propriul guvern național; Guvernul național al respectivei țări trebuie să fie parte a Convenției de la Geneva. 200px|thumb|Memorial - Prima folosire a simbolului Crucii Roșii într-un conflict armat, Dybbøl, Danemarca în 1864. Imediat după adoptarea Convenției de la Geneva, s-au format primele societăți naționale în Belgia, Danemarca, Franța, Oldenburg, Prusia, Spania și Württemberg. De asemenea, în 1864, Louis Appia și Charles van de Velde, căpitan al Armatei Olandeze devin primii delegați independenți și neutri care activează sub egida Crucii Roșii într-un conflict armat. Trei ani mai târziu, în 1867, are loc loc prima Conferință Internațională a Societăților Naționale de Ajutor Pentru Îngrijirea Victimelor de Război.
Neglijarea afacerilor datorată activității desfășurate în cadrul Comitetului Internațional îl aduce pe Dunant în stadiul de faliment (1867). Controversele în ceea ce privește afacerile lui Dunant, părerea proastă pe care publicul o avea despre el și conflictul cu Gustave Moynier, duc la demiterea sa din poziția de membru și secretar al organizației. Este acuzat de fraudă și forțat să părăsească Geneva, nemaiîntorcându-se vreodată în orașul natal. În anii următori vor fi înființate societăți naționale în aproape toate țările Europei. În 1876, comitetul adoptă numele de Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR), nume păstrat până astăzi. Cinci ani mai târziu, se înființează Crucea Roșie Americană, în genere datorită eforturilor depuse de Clara Barton. Din ce în ce mai multe țări aderă la Convenția de la Geneva și încep să-i respecte prevederile pe timp de război. La scurt timp, Crucea Roșie devine o organizație foarte respectată la nivel internațional, iar societățile naționale cresc în popularitate și ca număr de voluntari.
Acordarea primului Premiu Nobel pentru Pace în 1901 de către Comitetul Norvegian al Premiului Nobel îi are ca laureați pe Henry Dunant și Frédéric Passy, un pacifist cunoscut la nivel internațional. Mult mai importantă decât premiul în sine, recunoașterea oficială din partea Comitetului Internațional al Crucii Roșii a reprezentat reabilitarea oficială a lui Dunant și a reprezentat și o recompensă pentru rolul său-cheie în înființarea Crucii Roșii. Dunant moare nouă ani mai târziu în micul oraș elvețian Heiden. Cu doar două luni mai devreme, adversarul său, Gustave Moynier moare la rându-i, rămânând în istorie drept cel mai longeviv președinte al organizației.
Convenția de la Geneva din 1864 este revizuită pentru prima dată în 1906. Un an mai târziu, prima Convenție de la Haga adoptată în cadrul celei de a Doua Conferință Internațională de Pace de la Haga lărgește raza de acțiune a Convenției de la Geneva și asupra problemelor maritime. La scurt timp după începerea Primului Război Mondial, în 1914, la 50 de ani de la înființarea CICR și de la adoptarea primei Convenții de la Geneva existau deja 45 de societăți naționale de ajutorare în toată lumea. Mișcarea se extinde în Europa și America de Nord, ajungând până în America Centrală și America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile, Cuba, Mexic, Peru, El Salvador, Uruguay, Venezuela), Asia (Republica China, Japonia, Coreea, Siam) și în Africa (Africa de Sud).
Între anii 1916 și 1918, CICR lansează cărți poștale cu imagini din lagărele de concentrare în care se aflau prizonieri de război. Imaginile ilustrau activitățile de zi cu zi ale prizonierilor, cum ar fi distribuirea scrisorilor primite de acasă. Intenția CICR a fost aceea de a da speranță familiilor prizonierilor de război și de a le diminua temerile pentru soarta celor dragi. După încheierea războiului, CICR organizează repatrierea a aproximativ 420.000 de prizonieri de război. În 1920, sarcina repatrierilor a fost cedată nou-înființatei Ligi a Națiunilor, care îl numește pe diplomatul și omul de știință norvegian Fridtjof Nansen în funcția de „Înalt comisar pentru repatrierea prizonierilor de război”. Mandatul său legal a fost extins mai târziu pentru a susține eforturile întreprinse pentru prizonierii de război și pentru persoanele strămutate. Funcția este redenumită ca „Înalt comisar al Ligii Națiunilor pentru refugiați”. Nansen, care a inventat Pașaportul Nansen pentru refugiații apatrizi, a fost laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1922. 200px|thumb|Carte poștală franceză celebrând rolul Crucii Roșii în Primul Război Mondial, 1915.