Stathis Giallelis un actor grec retras din activitate. La începutul anilor 1960, a devenit cunoscut pe plan internațional pentru rolul principal din epopeea America America, regizată de Elia Kazan și nominalizată la Premiile Oscar. Interpretarea i-a adus Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor debutant și o nominalizare la Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un film dramatic.
America America Notorietatea lui Giallelis este legată aproape exclusiv de rolul principal din America America. El apare în aproape toate scenele filmului de 174 de minute, iar unii critici ai vremii i-au descris interpretarea drept „impunătoare”. Totuși, după 1980 nu a mai jucat în fața camerei, iar informațiile biografice despre el rămân incomplete. Data nașterii este în general considerată corectă, deși două surse indică anul 1939. Toate fișele biografice menționează că s-a născut în Grecia, dar niciuna nu precizează localitatea.
De statură medie și cu o constituție firavă, Giallelis avea 21 de ani la mijlocul lui 1962, când Elia Kazan a ajuns în Grecia în căutarea unui actor care să poată reda viața unchiului său în Anatolia anilor 1890 și lupta acestuia pentru a-și împlini dorința de a emigra în Statele Unite. Kazan căuta un actor necunoscut, astfel încât publicul să vadă personajul, nu o figură deja familiară. În autobiografia Elia Kazan: A Life, regizorul își descrie căutarea drept aceea a „unui dihor, nu a unui leu”: cineva care, asemenea unchiului său, nu se purta întotdeauna onorabil, dar avea „singura calitate salvatoare a băiatului meu: devotamentul față de tată și familie”.
Kazan a încercat mai întâi să-și găsească actorul principal în Anglia, apoi în Franța, unde un posibil candidat a fost descoperit, testat și respins, deoarece era considerat „prea chipeș” și fără suficientă „disperare”. Nici Actors Studio nu i-a oferit interpretul potrivit. În cele din urmă, Kazan a ales soluția cea mai firească: a mers la Atena, unde, în biroul unui cineast, a fost găsit un ucenic care mătura podeaua pentru a rămâne aproape de lumea producției cinematografice. Biroul aparținea producătorului și regizorului grec Daniel Bourla.
Giallelis avea însă mari limite atât ca experiență actoricească, cât și în privința cunoașterii limbii engleze. Singurul fiu al unei familii cu patru fiice, el l-a impresionat totuși pe Kazan prin sinceritate și prin amintirile intense despre moartea tatălui său comunist, petrecută după confruntarea dintre comuniști și forțele centriste/de dreapta în Războiul Civil Grec. Mai târziu, Kazan avea să compare interpretarea lui Giallelis cu cea a protagonistului din Hoții de biciclete, clasicul neorealist realizat de Vittorio De Sica în 1949.
Faimă de scurtă durată Giallelis și-a perfecționat limba engleză timp de aproape 18 luni, în perioada de pregătire și de filmare a rolului. Interpretarea sa a fost primită favorabil de critici. Bosley Crowther, de la The New York Times, nota în cronica publicată la 16 decembrie 1963 că „tânărul grec Stathis Giallelis (pronunțat STAH-this-Ya-lah-LEASE) este incredibil de bun în rolul eroului hotărât, aducând foc și energie personajului”. Alți critici i-au descris jocul drept „hipnotic”, „sfâșietor” și „memorabil”.
America, America! i-a adus lui Elia Kazan trei nominalizări la Premiile Oscar: pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu original. Singura victorie a filmului la gala Oscar din 13 aprilie 1964 a fost însă la categoria scenografie alb-negru, premiu obținut de Gene Callahan. Filmul a mai primit unsprezece nominalizări la alte premii, inclusiv la Globurile de Aur. Cu o lună înainte, la 11 martie, acestea i-au acordat lui Elia Kazan premiul pentru cel mai bun regizor, iar lui Giallelis distincția „Cel mai promițător debutant/star nou al anului”, pe care a împărțit-o cu doi dintre ceilalți cinci nominalizați, Albert Finney și Robert Walker Jr. Giallelis a fost nominalizat și la categoria cel mai bun actor într-un film dramatic, dar premiul i-a revenit lui Sidney Poitier pentru rolul său din „Crinii câmpului” , care i-a adus și Oscarul.
Roluri ulterioare în anii 1960 Pe măsură ce America America a fost distribuit pe scară largă în Europa și în alte regiuni, în anii 1964–1965, Giallelis s-a aflat în centrul atenției. În intervalul dintre încheierea producției și lansarea filmului, în decembrie, el a filmat o apariție cameo în Mikres Afrodites (Young Aphrodites), filmul grec de artă regizat de Nikos Koundouros în 1963.
Revenit la Hollywood, tânărul actor părea pregătit pentru o carieră cinematografică lungă și de succes. În cele din urmă însă, între 1964 și 1980, a mai apărut în fața camerei doar de șapte ori, în proiecte cinematografice realizate la intervale mari. Dintre acestea, numai trei au fost producții americane: Cast a Giant Shadow, Blue și Copiii lui Sanchez.
Prima ofertă cinematografică primită de Giallelis după America, America! a venit la scurt timp după lansarea amplă a filmului, în săptămâna Crăciunului din 1963. Leopoldo Torre Nilsson, cel mai cunoscut cineast argentinian pe plan internațional, apreciat la festivalurile europene pentru filmele sale despre ipocrizie și corupție, l-a invitat să joace în noul său proiect, El Ojo de la Cerradura (The Eavesdropper). Partenera sa de distribuție, și singura altă persoană din distribuție care nu vorbea spaniola, era Janet Margolin, o actriță intensă, în vârstă de 21 de ani, remarcată cu doi ani înainte pentru rolul dramatic interpretat alături de Keir Dullea în David and Lisa, filmul lui Frank Perry.
Turnat la Buenos Aires, El Ojo de la Cerradura a primit aprecieri încurajatoare la mai multe festivaluri și a câștigat premiul Silver Condor pentru cel mai bun film, acordat de Asociația Criticilor de Film din Argentina. Doi ani mai târziu, filmul a fost lansat cu întârziere în cinematografele de artă din Statele Unite, inclusiv la New York, în septembrie 1966. Deși cronicile au fost favorabile, rularea sa s-a încheiat rapid, iar filmul a rămas greu de găsit.
A doua lansare americană a lui Giallelis din 1966, Cast a Giant Shadow, este singurul titlu din filmografia sa restrânsă conceput ca o producție de mare studio. Epopeea cu distribuție de vedete, despre rolul esențial al unui ofițer evreu-american în luptele care au dus la întemeierea Israelului în 1948, l-a plasat pe Giallelis al cincilea pe afiș, după Kirk Douglas, interpretul personajului principal, colonelul Mickey Marcus, Senta Berger, Angie Dickinson și James Donald. Rolul său, al unui luptător israelian devotat independenței, îl face vizibil în mai multe momente scurte ale filmului, fără a lăsa însă o impresie puternică.
În pofida profilului său hollywoodian, Cast a Giant Shadow a fost filmat de regizorul Melville Shavelson integral în decoruri exterioare din Israel și Italia, precum și în interioare de studio la Cinecittà, în Roma.
Au trecut încă doi ani până când Giallelis a apărut din nou într-un film. Blue a fost un western independent cu buget consistent, regizat de Silvio Narizzano în decoruri pitorești din Utah. Creditat al patrulea, după Terence Stamp, care interpreta personajul „Azul” („Blue” în spaniolă), Joanna Pettet și Karl Malden, Giallelis a avut un rol cu puțin spațiu dramatic, ca fiu al banditului mexican interpretat de Ricardo Montalbán. Dacă este luată în calcul și mențiunea „Special guest” acordată lui Montalbán, poziția reală a lui Giallelis în distribuție era, din nou, a cincea.
Lansat de Paramount la 10 mai 1968, Blue a fost interpretat de mai mulți critici ca o alegorie antirăzboi, cu trimitere directă la Vietnam. Împovărat de o primire critică în mare parte nefavorabilă, filmul a dispărut rapid din cinematografe.
Ultimii ani de activitate ca actor Unele surse îl creditează pe Giallelis cu o apariție în Rekvijem (Requiem), film de război produs în Iugoslavia, însă participarea sa la această producție nu a fost confirmată. Acțiunea filmului este legată de fapte de eroism din Al Doilea Război Mondial, iar rolul principal îi revenea actorului american Ty Hardin, care, la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, a jucat în mai multe filme europene de acțiune și westernuri spaghetti.
Rekvijem a avut premiera în Iugoslavia la 15 iulie 1970. Filmul nu a fost distribuit în cinematografele americane, dar a ajuns ulterior la televiziune într-o versiune scurtată și dublată, intitulată Last Rampage.
În 1974, Jules Dassin și soția sa, Melina Mercouri, au folosit contribuțiile benevole ale mai multor personalități artistice pentru a realiza The Rehearsal, o docudramă protestatară despre evenimentele care au dus la uciderea a aproximativ 40 de studenți la Atena, în timpul manifestațiilor împotriva Juntei grecești. Giallelis, grec stabilit în străinătate, a fost invitat să participe alături de Olympia Dukakis, Mikis Theodorakis și alte figuri internaționale, printre care Laurence Olivier și Maximilian Schell. În film au apărut rar ca actori și scriitori implicați civic, inclusiv Lillian Hellman și Arthur Miller, fost colaborator al lui Elia Kazan.
Turnat într-un studio improvizat din New York, filmul a fost terminat cu doar câteva zile înainte de căderea Juntei, în iulie 1974, și a fost retras fără proiecții publice. A avut abia peste decenii o scurtă premieră newyorkeză, la 17 octombrie 2001.
După ce a putut reveni în Grecia, Giallelis a jucat în Happy Day, alegoria cu atmosferă de tip 1984 a regizorului Pantelis Voulgaris, despre detenție și represiune într-o societate europeană nedefinită. Deși fusese pentru scurt timp o vedetă hollywoodiană și era încă perceput ca o celebritate în Grecia, filmul nu i-a influențat prea mult cariera, în pofida premiilor obținute la festivaluri grecești în 1976 și a proiecției din Canada, la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, în 1977.
După alți doi ani, Giallelis a apărut în The Children of Sanchez, ultimul său film american de până atunci. Adaptarea realizată de Hall Bartlett după romanul lui Oscar Lewis a fost filmată în Mexic și l-a avut în rol principal pe Anthony Quinn, născut în această țară, ca Jesus Sanchez, personaj prezentat drept un reprezentant al omului obișnuit mexican. Giallelis a fost creditat din nou al cincilea, după Quinn, actrițele mexicane Dolores del Río și Katy Jurado, precum și Lupita Ferrer, actriță venezueleană căsătorită atunci cu Bartlett.
Rolul său, Roberto, era relativ redus și slab dezvoltat, deși actorul a avut câteva prim-planuri care arătau urmele îmbătrânirii timpurii pe chipul său, cândva foarte tânăr, la doar 37 de ani. După premiera de la Los Angeles, din 22 noiembrie 1978, filmul a primit cronici de la mixte la nefavorabile, iar atenția criticilor s-a concentrat mai ales asupra coloanei sonore energice compuse de Chuck Mangione.
Au trecut încă doi ani până când Giallelis a revenit în fața camerei. În miniseria italiană RAI TV Panagulis vive (Panagoulis Lives), realizată în 1980 de scenaristul și regizorul Giuseppe Ferrara, era prezentată viața și moartea lui Alexandros Panagoulis (1939–1976), cunoscut poet, om politic și activist grec pentru democrație, devenit martir. Rolul principal i-a revenit lui Giallelis, a cărui origine greacă, notorietate internațională încă prezentă și vârstă apropiată de cea a lui Panagoulis, era cu un an și jumătate mai tânăr, îl făceau o alegere firească pentru personaj.
Aflat în fruntea unei distribuții numeroase, Giallelis a primit în general aprecieri favorabile în mai multe publicații europene. Producția, cu o durată de 220 de minute, nu a fost însă pusă la dispoziția publicului american.
Evaluarea carierei