Grădinile Agdal (sau Grădinile Aguedal) reprezintă o zonă mare de grădini și livezi istorice din Marrakesh, Maroc. Grădinile sunt situate la sud de kasbah-ul istoric al orașului și de palatul său regal. Împreună cu medina din Marrakesh și cu Grădinile Menara, Grădinile Agdal au fost înscrise de UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial în 1985. Grădinile conțin câteva bazine de apă istorice, precum și câteva palate și pavilioane istorice, inclusiv Dar el-Hana și Dar al-Bayda.

Etimologie Numele Agdal este un termen polisemantic derivat din limba tamazight (berberă), având semnificația de „pajiște împrejmuită cu ziduri” sau de pășune de vară pentru transhumanță. Același nume este utilizat și pentru parcuri și grădini similare împrejmuite cu ziduri din alte orașe istorice marocane, precum Fes, Meknès și Rabat.

Istorie

Perioada almohadă Tradiția creării de grădini la periferia orașului a început timpuriu, odată cu almoravizii care au fondat Marrakesh în 1070. Grădini, domenii și lacuri artificiale multiple au fost înființate în diverse situri din afara zidurilor orașului, fiind adesea numite buḥā'ir — la singular buḥayra —, un cuvânt arab care înseamnă „mare mică”, probabil cu referire la lacurile artificiale și la bazinele mari de apă. Situl pe care s-a aflat mai târziu kasbah-ul almohad, de exemplu, era deja ocupat de o grădină-livadă numită Jnan as-Saliḥa.

Actualele Grădini Agdal au fost însă înființate inițial de almohazi. Cel mai mare bazin de acumulare al grădinilor, cunoscut astăzi sub numele de bazinul Dar al-Hana, se consideră că datează din timpul acestei creații originale, din perioada domniei lui (care a guvernat între 1163 și 1184). Cercetătorii au opinii diferite cu privire la faptul dacă celălalt bazin principal, cunoscut sub numele de al-Gharsiyya, datează din aceeași perioadă sau din perioada alauită. Grădinile au fost proiectate de Ahmad ibn Muhammad ibn Milhan, un inginer din al-Andalus și de origine berberă, care s-a îmbogățit datorită favorurilor sultanului în urma proiectelor sale de succes. În această perioadă, grădinile erau cunoscute inițial sub numele de al-Buḥayra (acest nume arab a fost generalizat și aplicat și altor grădini) sau ca al-Bustan (un cuvânt de origine persană care înseamnă „grădină”). La sfârșitul secolului al XII-lea, succesorul lui Abu Yaqub Yusuf, , a construit kasbahul și noile palate regale ale dinastiei sale în partea de sud a orașului. Poarta sa sudică, Bab al-Bustan, a fost numită astfel deoarece ducea spre grădinile din sudul orașului. Un studiu recent realizat de cercetători spanioli folosește indicii topografice și arheologice pentru a susține că zidurile kasbah-ului și zidurile grădinilor Agdal nu erau legate inițial între ele așa cum sunt astăzi, ci exista un spațiu deschis între ele. Istoricul Gaston Deverdun citează de asemenea surse istorice care indică faptul că zidurile nu erau conectate la kasbah nici în timpul perioadei saadite ulterioare. Studiul spaniol sugerează că incinta originală avea un profil patrulater ușor neregulat, corespunzător secțiunii mijlocii a incintei actuale a grădinilor Agdal. Această secțiune este vizibilă astăzi printr-o porțiune a zidului vestic care rulează într-o direcție ce nu este paralelă cu zidul estic.

În această incintă originală, Dar al-Hana (așa cum este cunoscut astăzi) ar fi fost situat adiacent zidului sudic al grădinilor, ușor în amonte față de restul grădinilor. Același studiu spaniol a susținut că dispunerea generală a complexului Dar al-Hana, cu bazinul de acumulare și pavilionul său rezidențial situate pe axa sa mijlocie spre sud, datează din timpul proiectului almohad original. Ansamblul forma propriul său spațiu împrejmuit cu ziduri în cadrul grădinilor mai mari. Acesta era dispus după un plan simetric, aliniat cu axa nord-sud a grădinilor, care la rândul ei era aliniată cu kasbah-ul regal la nord. Canalul principal de apă care alimenta grădinile intra, de asemenea, în bazinul de acumulare dinspre sud pe această aceeași axă, trecând probabil prin palatul rezidențial. Din acest complex almohad original, doar imensul bazin de apă în sine a supraviețuit până în prezent, datorită solidității sale, deși a fost reparat de mai multe ori.

Perioada saadită Pentru restul istoriei lor, grădinile au trecut printr-un ciclu de declin și reînnoire. Când erau neglijate, grădinile secau rapid și erau predispuse la deșertificare. În perioadele de reînnoire, conducătorii ulteriori au fost nevoiți să replanteze grădinile și să curețe sedimentele din bazinele de acumulare și din canale. După înfrângerea almohazilor în secolul al XIII-lea, Marrakesh a încetat să mai fie capitală, iar grădinile au cunoscut o primă perioadă de declin. Abia sub dinastia saadită, în secolul al XVI-lea, capitala a revenit în oraș, iar kasbahul, împreună cu grădinile, au fost restaurate și reamenajate. În această perioadă, grădinile au devenit cunoscute sub numele de Rawd al-Masarra (în ). Primele lucrări de restaurare, care au vizat în principal reabilitarea sistemului de alimentare cu apă, au fost realizate de sultanul , iar lucrările ulterioare au fost continuate de . Amândoi au lucrat de asemenea la reconstruirea kasbah-ului orașului la nord. Sursele istorice menționează de asemenea că grădinile Al-Masarra erau deschise publicului și tuturor cetățenilor orașului, o tradiție care continuă până în prezent.

Pavilionul de plăcere Dar al-Hana, construit pe latura de sud a celui mai mare bazin de acumulare, este de asemenea menționat clar și descris pentru prima dată în sursele istorice din perioada saadită. Conform acestor surse, palatul a fost cel mai probabil complet reconstruit de Abdallah al-Ghalib și apoi din nou de Ahmad al-Mansur. Palatul construit de Al-Mansur, din care au rămas puține vestigii arheologice, acoperea o zonă rectangulară mare și avea două niveluri în unele părți. Planul său era dominat de o curte centrală cu un bazin rectangular lung pe axa sa nord-sud. În centrul acestui bazin se afla o platformă de marmură cu un bazin pătrat mai mic, ce avea sculpturi de leoparzi în cele patru colțuri și o coloană în centru, surmontată de sculptura unui leu prin care țâșnea apa ca o fântână arteziană. Proiectul său monumental de tip riad era similar în unele privințe cu cel al mai faimosului Palat El Badi din kasbah și este numit în sursele istorice drept una dintre marile opere ale lui Al-Mansur. La fel ca El Badi, și acesta era foarte opulent și a fost de asemenea prădat ulterior de sultanul Moulai Ismail. Ahmad al-Mansur pare, de asemenea, să fi consolidat bazinul de acumulare prin înconjurarea acestuia cu ziduri exterioare mai groase, ceea ce a înălțat totodată și aleea de pe marginea sa.

Perioada alauită

Grădinile au trecut printr-o altă perioadă de declin relativ după căderea saadiților, dar au fost totuși parțial întreținute și folosite ca spațiu de recreere de primii sultani alauiți (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea). O primă restaurare a fost realizată de (vicerege în Marrakesh după 1747, sultan între 1757 și 1790). Mohammed ben Abdallah a fost responsabil de reconstruirea palatului regal din kasbah și de extinderea acestuia spre sud, aducându-l mai aproape de Agdal. Qubbat as-Suwayra („Pavilionul Essaouira”), care se află astăzi la marginea sudică a Marelui Mechouar și la marginea nordică a Agdalului, datează din această perioadă. Un studiu recent realizat de cercetători spanioli sugerează că în această perioadă Agdalul a fost, la rândul său, extins spre nord, iar zidurile sale au fost unite cu zidurile kasbah-ului, așa cum sunt și astăzi. Palatul Dar al-Bayda, care se află în această extindere nordică a grădinilor, a fost de asemenea construit inițial tot de Mohammed ben Abdallah.

Sultanul (care a guvernat între 1822 și 1859) a fost însă cel care a început în cele din urmă replantarea și restaurarea completă a grădinilor în secolul al XIX-lea. Lucrarea a fost finalizată de succesorul său, Mohammed al IV-lea (care a guvernat între 1859 și 1873). Tot în secolul al XIX-lea, numele Agdal a început să fie folosit atât pentru aceste grădini, cât și pentru zone similare de livezi din alte orașe. Pentru a reabilita sistemul de alimentare cu apă, Abd ar-Rahman a trebuit să negocieze cu triburile berbere locale din apropierea munților pentru a reda controlul vechilor surse de apă guvernului central. Lucrările au necesitat, de asemenea, curățarea mâlului care se acumulase în bazinele de acumulare abandonate și au impus chiar și evacuarea unui sat care ajunsese să ocupe bazinul Dar al-Hana. Replantarea copacilor a durat mulți ani, începând de la extremitatea nordică și avansând spre sud. Prezența sau vestigiile altor ziduri interne în cadrul Agdalului de astăzi ar putea corespunde diferitelor faze de restaurare și extindere din această perioadă.

Mohammed al IV-lea, la rândul său, a extins incinta Agdalului mai departe spre sud, creând secțiunea Agdal Barrani care se întinde la sud de Dar al-Hana, finalizând astfel conturul actual al Agdalului. Zidurile exterioare vestice ale Agdalului au fost de asemenea parțial reconstruite în timpul său, în urma unui atac al tribului Rehamna, căruia sultanul i-a ordonat ulterior să repare daunele. În același timp, pe perimetrul vestic al Agdalului a fost adăugat un mic fort de tip bastion, cunoscut sub numele de Sqallat al-Mrabit, pentru a ajuta la apărarea acestuia în viitor. În anii 1862-1863, Mohammed a construit de asemenea un nou chioșc de agrement în mijlocul Jnan ar-Redwan, zona de grădină din colțul de nord-vest al incintei.

Palatul Dar al-Bayda, care a fost început mai devreme, a fost extins și finalizat în forma sa actuală de sultanul Moulai Hassan (care a guvernat între 1873 și 1894) după anul 1883. Moulai Hassan, care a fost interesat de introducerea noilor tehnologii moderne în regatul său, a adăugat de asemenea mai multe clădiri industriale în cadrul domeniilor grădinii. Pavilionul actual al palatului Dar al-Hana a fost de asemenea reconstruit la un moment dat la mijlocul secolului al XIX-lea, la o scară mai mică decât palatul anterior al lui Ahmad al-Mansur. Sursele de la începutul secolului al XX-lea menționează însă că acesta a fost lăsat neterminat, iar structura a căzut în scurt timp din nou în ruine. Acesta a fost reconstruit, reproiectat și parțial extins de arhitectul francez André Paccard (care a lucrat pentru regele Hassan al II-lea) în anii 1970 sau 1980, ceea ce a dus la structura actuală aflată pe acest sit.

Descriere

Geografie Grădinile acoperă 340 de hectare (3,4 km²) și se întind pe aproximativ 3 kilometri, fiind înconjurate de un zid lung de 9 kilometri. Amplasarea sa în sudul orașului, pe o pantă ușoară ce urcă spre munți, i-a permis să profite de apele care veneau direct în oraș, precum și să ajute la protejarea rețelei de alimentare cu apă a orașului prin includerea acesteia în interiorul zidurilor Agdalului. Peisajul altfel plan a permis o plantare ușoară și o dispunere regulată a parcelelor.

Botanică