Veneția

thumb|245px|Piața și Bazilica San Marco thumb Veneția (în , în venețiană Venèxia sau Venèzsia sau ) este principalul oraș al regiunii Veneto și al Italiei nord-orientale. Veneția este capitala provinciei cu același nume și număra 249.643 locuitori (31 iulie 2023). Întregul oraș (și întreaga lagună) au fost declarate în 1979 patrimoniu al umanității de către UNESCO.

Istoria

Republica Venețiană, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este cunoscută și sub următoarele nume: "Republica Sfântului Marcu" (La Repubblica di San Marco), "Republica Leului" (La Repubblica del Leone), "Prealuminata" (Serenissima) etc. Așezată la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață, dar în practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să renunțe la propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului guvern.

Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de 25 martie a anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut ca urmare a fluxului de refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor invazii longobarde și hune din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la începutul secolului al VI-lea. La început, locuitorii și-au ridicat așezămintele pe mlaștinile instabile ale lagunei și au trăit din comerțul cu sare și din pescuit. O exploatare agricolă a ținutului nu a fost posibilă, dar acest neajuns era compensat de o poziție care permitea ușor apărarea localității, deoarece puține corăbii ale acelui timp puteau străbate marea de mică adâncime din jurul Veneției. Situația geografică i-a predestinat pe venețieni încă de pe atunci de a fi navigatori. De pe vremea ostrogoților există mărturia istoricului roman Cassiodor despre această îndeletnicire a lorCassiodor pomenește într-o epistolă din anul 537/538 oficiul de „tribuni maritimorum” la venețieni și descrie comerțul acestora cu sare. Vezi Cassiodori senatoris Variae, în: Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berlin 1894, n. 24, p. 379s. Deja într-o scrisoare din 523 sunt pomenite îndeletnicirile locuitorilor lagunei (Peter 1995, p. 8).. Odată cu sosirea patriarhului Paulinus din Aquileia în Grado, în anul 568, se pun bazele unei organizări locale. În 697 se înființează oficiul de doge, probabil de către reprezentantul curții imperiale bizantine din RavennaPeter 1995, p. 8.. Populația de pescari din Torcello, Malamocco și Olivolo va reuși, printr-o revoltă din 726, să impună alegeri libere ale dogilor. Reședința originară a dogilor se afla în Malamocco, pe Lido. După cucerirea Ravennei de către longobarzi localitatea devine de fapt independentă, deși de jure s-a mai aflat timp de secole sub stăpânire bizantină. Cu excepția unei scurte perioade în care Malamocco a fost ocupat de Pepin cel Cocoșat, în 810, Veneția și-a putut păstra independența față de Sfântul Imperiu Roman. În anul 811 dogele Angelo Partecipazio își mută reședința din Malamocco pe Rivus Altus, numit ulterior Rialto. Bazele ascensiunii economice a orașului se pun de către comerțul naval și chiar și de către pirateria practicate de venețieni în această perioadă. Numele „Venezia” apare pentru prima oară în secolul al X-lea în documente. Cele mai importante obiecte ale comerțului erau pe atunci articolele de lux din orient și sclavii aduși din Dalmația. Prestigiul localității a crescut foarte mult odată cu aducerea moaștelor evanghelistului Marcu din Alexandria, în anul 828. Evanghelistul, episcop al Aquileei și patriarh al Alexandriei, era venerat de către copți drept fondatorul bisericii lor. Cucerirea musulmană a Egiptului a servit neguțătorilor Rustico da Torcello și Bon da Malamocco drept pretext pentru răpirea osemintelor sfântuluiO parte din relicve a fost restituită în 1968 bisericii copte din Egipt. Vezi Peter 1995, p. 9 și 36.. Conform legendei, relicvele au fost înmânate dogelui Giustiniano Partecipazio (827-29), sub al cărui patronat s-a clădit prima biserică, de lemn, închinată evanghelistului. Acest lăcaș a fost distrus într-un incendiu din 976, odată cu palatul dogal. În urma acestor distrugeri se pune piatra de temelie a unei biserici de piatră în plan centrat, a cărei criptă s-a păstrat azi sub bazilica actualăPeter 1995, p. 36.. Prin relicve puterea dogilor a fost consolidată din punct de vedere teologic; "prezența" primului episcop din Aquileia în oraș a permis emanciparea față de autoritatea patriarhiei din Grado, subordonată de franci Aquileei, și de episcopul de pe insula Olivolo. Acest episcop nu și-a părăsit reședința din Olivolo nici în perioada în care a purtat titlul de patriarh al Veneției, între 1451 și 1807. În secolul al VIII-lea se pun bazele șantierelor navale din lagună. Astfel, Veneția ajunge treptat o importantă putere maritimă, concurând cu alte orașe-republică precum Amalfi, Pisa sau Genova pentru a controla comerțul dintre franci, bizantini și orient. Din anul 992 datează prima reprezentanță comercială a Veneției la Constantinopol, din 1082 primele privilegii comerciale acordate republicii de către împăratul Alexios I ComnenAlte acordări de privilegii bizantine datează din 1126, 1147, 1187 și 1198 (cf. Ionescu 2011, p. 67).. Prin cucerirea Dalmației (998-1001) Veneția devine o supraputere a mării Adriatice. Victoria asupra piraților dalmați va fi comemorată la Veneția începând cu sărbătoarea înălțării din 1177 drept o "nuntă a dogelui cu marea" (Sposalizio del Mar)Peter 1995, p. 9 s. și 276..

În apogeul puterii sale, orașul controla astfel mare parte din coasta Mării Adriatice, multe insule din Marea Ionică și Marea Egee, era principala putere militară în Mediterana orientală și se număra printre principalele forțe comerciale din Orientul apropiat. Punctul culminant al stăpânirii venețiene a fost atins în urma Cruciadei a patra, în vremea dogelui Enrico Dandolo, atunci când, ca o consecință a cuceririi Constantinopolului de către cruciați, în 1204 a fost întemeiat Imperiul latin de Constantinopol, un stat dominat din punct de vedere comercial de Republica Veneția, iar aceasta din urmă a intrat în posesia mai multor insule din Marea Egee (precum Negroponte - astăzi Eubea, Naxos, Chios etc., ulterior și Creta, insulele ioniene Corfu, Cefalonia și Zante precum și orașele Modon și Coron din Peloponez. În Tracia Veneția a stăpânit mai multe orașe, printre care și Adrianopole, și chiar din Constantinopol ea a deținut trei optimi, inclusiv catedrala Sf. Sofia. Această dominanță a fost posibilă datorită faptului că venețienii asiguraseră transportul maritim al majorității cruciațilorIonescu 2011, p. 67..

Odată ajunsă o mare putere maritimă, Veneția a intrat într-un lung conflict cu Genova, între anii 1256 și 1381. Conflictul s-a desfășurat în trei războaie pe Marea Egee (1256-1355) și într-o înfruntare decisivă pe teritoriul italian și în apele teritoriale ale celor două republici (1378-1381). Învingătoare din această ultimă confruntare iese Veneția.

Începând cu primii ani ai secolului al XV-lea, teritoriul republicii s-a extins și în Italia de nord, prin supunerea orașelor învecinate (Padova, Vicenza, Verona etc.) și a regiunii friulane. Astfel, în a doua parte a secolului respectiv, dominația venețiană se întindea până la fluviul Adda, incluzând noi orașe, precum Bergamo și Brescia.

În secolul al XVIII-lea, Veneția era printre orașele cele mai rafinate din Europa, cu o mare influență în domeniul artelor, arhitecturii și al literaturii acelei perioade. Teritoriul Republicii Veneto cuprindea Veneto, Istria, Dalmația, Cattaro (azi, Kotor) și o parte din Lombardia și din Emilia-Romagna. Dar după 1070 de ani de independență, în 12 mai 1797 orașul este cucerit de Napoleon Bonaparte. Dogele Ludovico Manin este constrâns de Napoleon să abdice și este dizolvat Consiliul Republicii pentru a proclama "Guvernul Provizoriu al Municipalității Veneția". Pe 16 mai 1797 trupele franceze au ocupat orașul.

În 17 octombrie 1797 "Municipalitatea Veneția" încetează să mai existe, fiind cedată Austriei. Veneto, Istria, Dalmația și Cattaro au format "Provincia veneta a Imperiului Austriac. Austriecii au intrat în oraș pe 18 ianuarie 1798. Din 1866, Veneția a intrat în componența Regatului Italiei.

150px|right|thumb|Canal Grande 150px|right|thumb|Piața San Marco

Orașul Azi orașul Veneția este împărțit în șase părți, numite sestiere: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San Marco, Cannaregio și Castello, cuprinzând 118 insule și 354 poduri. Piața San Marco poate fi considerată "centrul centrului" orașului, una dintre cele mai frumoase din lume. Aici se găsește Bazilica San Marco, Palatul Ducal (Palazzo Ducale) și campanila bazilicii. Un alt simbol al orașului este Podul Rialto pe care se găsesc magazine.

Alte importante monumente venețiene sunt: Arsenalul (Arsenale di Venezia), Bazilica Santa Maria della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari.

Orașul a fost clădit pe fundamente formate din milioane de piloni din lemn de esență tare (stejar, larice) incastrați în stratele de roci de sub oraș.

Biserici

Veneția este bogată în biserici (124) de la stilul romanic (biserica San Zaccaria) până la baroc.

Simbolul Veneției ca oraș și pe vremuri ca republică este Bazilica Sfântul Marcu (Basilica di San Marco), care a avut ridicat inițial în stil bizantin altarul pentru moaștele Sfântului Marcu Evanghelistul, cât și biserica Palatului Ducal. În anii 976 până în 1094 a fost o biserică după modelul de la Constantinopol. Mai devreme s-a ridicat bazilica pe Torcello, Santa Maria Assunta. Din secolul al VII-lea este biserica San Giacomo di Rialto (Chiesa di San Giacomo di Rialto), care trece drept cea mai veche biserică din centrul Veneției, deși și aici, ca la majoritatea bisericilor, au fost aduse mari modificări arhitecturale. La biserica San Giovanni Battista Decollato (Chiesa di San Zan Degolà) se menține încă materialul original pe o porțiune mai mare, precum și la biserica San Giacomo dall'Orio (Chiesa di San Giacomo dall'Orio), care predominant provine din secolul al 14-lea.

San Polo, construită în secolul al IX-lea, a fost reconstruită în secolele XIV și XV, în stil gotic. Portalul gotic din partea de sud este parțial atribuit lui Bartolomeo Bon (înainte de 1410-1464 / 67), cel care a ridicat palatul Ca 'd'Oro. Biserica a fost, în 1804 în mare parte reconstruită.

În secolul al XIII-lea au apărut la Veneția, odată cu ordinele mendicante (dominicanii și franciscanii) camere de rugăciune și în final clădiri impunătoare, cum ar fi Santa Maria Gloriosa dei Frari (Basilica di Santa Maria Gloriosa dei Frari) și Bazilica Sfinții Ioan și Paul (Zanipolo) (Basilica dei Santi Giovanni e Paolo), care cu 101 m lungime și 35 m înălțime este cea mai înaltă biserică din Veneția și a fost locul preferat de mormânt al ducilor. O altă biserică gotică este Madonna dell'Orto (Chiesa della Madonna dell'Orto) (terminată după 1377, fațada din secolul al XV-lea). Forme de tranziție la Renaștere sunt deja la biserica Sfântul Zaharia (Chiesa di San Zaccaria).

Prima clădire sacrală renascentistă în Veneția, care a fost executată în principal de Bartolomeo Buon din 1460Norbert Huse, Wolfgang Wolters: Venedig. Die Kunst der Renaissance. Architektur, Skulptur, Malerei 1460–1590, Beck, München 1996, S. 19, este biserica San Michele in Isola (Chiesa di San Michele in Isola) (1468-1479) construită de Mauro Codussi. Fațada bisericii Sfântul Zaharia (Chiesa di San Zaccaria) a fost finalizată de asemenea sub Mauro Codussi 1483-1504. De asemenea, de Mauro Codussi este construită biserica Santa Maria Formosa (Chiesa di Santa Maria Formosa), care este probabil una dintre cele mai renumite biserici renascentiste din Veneția, unde este prezentată o fațadă în stil renascentist și una în stil baroc.