miniatura|Județul Mureș, România Patru reforme funciare majore au avut loc în România: în 1864, 1921, 1945 și 1991. Prima a urmărit să desființeze structura feudală care persistase după unificarea Principatelor Dunărene în 1859; a doua reformă, mai drastică, a încercat să rezolve nemulțumirea țărănească persistentă și să creeze armonie socială după tulburările Primului Război Mondial și extinderea teritorială extinsă; a treia, impusă de un guvern predominant comunist, a eliminat influența rămasă a aristocrației funciare, dar a fost ea însăși curând anulată prin colectivizare (considerată de unii ca o altă reformă funciară), pe care a patra a destrămat-o apoi, ducând la proprietatea privată aproape universală asupra pământului în prezent.

Reforma din 1864 Reforma funciară din 1864 a fost prima de acest fel din România, având loc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Ea a venit imediat după secularizarea averilor mănăstirești, realizată în decembrie 1863 la inițiativa lui Mihail Kogălniceanu și care a luat peste un sfert din suprafața țării de la Biserica Ortodoxă. Problema reformei funciare a fost un punct esențial al programului politic al lui Cuza, iar el și Kogălniceanu aveau obiective mai ample: abolirea muncii obligatorii și înființarea de mici gospodării private. Proprietarii de pământ conservatori și-au exprimat opoziția în Parlament, ceea ce a dus la o luptă politică aprigă care a culminat cu dizolvarea acestuia prin lovitura de stat din 2 mai 1864. Proiectul de lege a fost redactat de Consiliul de Stat, modificat de Guvern și promulgat de domn la 14/26 august 1864. Legea i-a eliberat pe țărani de sarcinile feudale: corvée, zeciuială, taxa de transport și zilele de întreținere; a desființat monopolurile feudale din sate, specificând în același timp că proprietarilor li se vor plăti despăgubiri.

Astfel, timp de 15 ani, pentru a acoperi costul încetării îndeplinirii corvoadei și a celorlalte îndatoriri feudale, țăranii erau obligați să plătească într-un fond de despăgubiri care emitea obligațiuni rambursabile în rate o taxă anuală de 51–133 de lei, în funcție de categoria și regiunea lor; aceasta era o povară grea pentru majoritate și îi ruina pe cei mai săraci. De asemenea, trebuiau să plătească pentru pământul pe care îl dețineau acum, deși la un preț sub valoarea de piață. Cantitatea de teren expropriat nu trebuia să depășească două treimi din suprafața domeniilor (boierii păstrau cea mai bună treime, profitând de o prevedere care prevedea consolidarea, acolo unde era posibil, a pășunilor, fânețelor și parcelelor arabile împrăștiate prin moșteniri succesive pentru a scăpa de terenurile lor de calitate inferioară), iar vânzarea sau ipotecarea loturilor era interzisă timp de 30 de ani, după care comuna sătească își putea exercita dreptul de preempțiune. Această reformă a oferit 1.654.965 de hectare de pământ la 406.429 de țărani; alți 60.651 au primit loturi doar pentru o casă și o grădină. Mai târziu, alte 48.432 de familii de proaspăt căsătoriți (care nu intrau sub incidența prevederilor legii, dar li s-a permis să se stabilească pe terenuri deținute de stat în apropierea satului lor) au primit 228.329 de hectare.

Implementarea legii a fost în mare parte finalizată până în 1865, dar a fost încetinită de lipsa unor reglementări cuprinzătoare privind atât procedurile generale, cât și cazurile speciale; în plus, au apărut fricțiuni între proprietari și țărani, deoarece aceștia din urmă nu aveau încredere în topografii privați angajați de proprietari pentru a delimita noile lor proprietăți de restul moșiei. În anul următor anului 1864, producția agricolă a stagnat sau chiar a scăzut în unele regiuni, parțial pentru că mulți proprietari nu făcuseră nimic pentru a compensa pierderea corvéei și, de asemenea, pentru că mulți țărani nu știau ce teren va fi al lor și erau reticenți în a cultiva culturi care s-ar putea să nu fie ale lor, dar până în primăvara anului 1866 producția a crescut din nou. După reformă, terenurile deținute de țărani (foști membri ai corvoadei, țărani liberi și mici proprietari) acopereau aproximativ 30% din teritoriul național, 70% fiind încă în mâinile statului sau ale proprietarilor. Reforma a avut consecințe sociale importante, oferind țăranilor o motivație civică și asigurându-le mijloace de subzistență și a fost consacrată în Constituția din 1866.

Cu toate acestea, trei factori au subminat reforma. În primul rând, prea puțin teren a fost atribuit unui număr prea mare de candidați, chiar dacă mulți fermieri au fost excluși din redistribuire și au continuat să lucreze în semi-iobăgie pe moșiile boierilor. În al doilea rând, creșterea demografică a provocat o suprapopulare rurală devastatoare. În al treilea rând, practicile de moștenire bazate pe porțiuni împărțite în mod egal au dus la o fragmentare profundă a proprietății. Astfel, noii proprietari de pământuri s-au îndatorat rapid și, din cauza sistemului bancar inadecvat, au fost nevoiți să împrumute de la boieri, mari arendași sau cămătari la dobânzi exorbitante. În schimb, unii țărani au transferat pământul înapoi foștilor proprietari și au continuat să-l lucreze în esență ca înainte. Acest nou sistem de dependență, determinat de lipsa terenurilor arabile și a pășunilor, a fost supranumit „neoiobăgie” de către teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea. Mai mult, pădurile, esențiale pentru bunăstarea economică a multor gospodării, au fost excluse din distribuire; țăranii le puteau folosi timp de cincisprezece ani, după care moșierul își putea recupera drepturile de proprietate asupra lor. Reforma a dat naștere și la conflicte politice: liberalii au văzut-o ca pe un punct de plecare pentru o schimbare dinamică și rațională, în timp ce majoritatea conservatorilor au încercat să folosească legea din 1864 pentru a-și apăra proprietatea împotriva unor noi exproprieri.

În 1888, nemulțumirea țăranilor față de distribuția inechitabilă a terenurilor a dus la confruntări sângeroase care au dus la reforme agrare parțiale și ineficiente. Sistemul inegal a continuat să împingă țărănimea în faliment și părea să conducă din ce în ce mai mult către un sistem de proprietate absentă. Aproape două decenii mai târziu, a avut loc un al doilea episod, mai violent: Revolta Țăranilor Români din 1907, care aproape a provocat o revoluție în toată regula și a dus la moartea a câteva mii de țărani odată cu intervenția armatei. Prin urmare, guvernul a introdus o nouă legislație în 1907-1908 în beneficiul țăranilor, inclusiv o nouă lege privind contractele agricole și o lege de înființare a Casei Rurale, menită să faciliteze achizițiile și arendările, transferând proprietăți de la marii proprietari de pământuri la țărani. Cu toate acestea, aceste legi (influențate de curentul poporanist al lui Constantin Stere Psalidopoulos, Michalis. Economic Thought and Policy in Less Developed Europe, p.114. 2001, Routledge, . ) au fost slab aplicate, o cantitate total insuficientă de teren a fost pusă la dispoziție pentru cumpărare, iar marea majoritate a țărănimii nici măcar nu s-a calificat pentru majoritatea asistenței puse la dispoziție. La sfârșitul secolului al XIX-lea, aproximativ 2.000 de proprietari de pământuri controlau peste jumătate din teren, în timp ce țăranii (cu o reprezentare redusă în guvern, precum și cu acces limitat la terenuri și drepturi de proprietate) dețineau doar o treime.

Până în 1913, România era al patrulea cel mai mare exportator de grâu din lume, dar problema distribuției inechitabile a terenurilor a devenit persistent problematică (și într-adevăr s-a exacerbat în acel an, când țăranii români au luptat în cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind martori directi la schema mult mai echitabilă de distribuție a terenurilor existentă în Bulgaria).

Reforma din 1921 Reforma funciară din 1921 a fost a doua mare distribuire a terenurilor din istoria României, cea mai mare măsură de acest fel din Europa de Est la vremea sa. Pe 5 aprilie 1917, în toiul Primului Război Mondial, regele Ferdinand a promis o creștere substanțială a numărului de noi proprietari (precum și vot universal masculin). El și-a asumat acest angajament ca o modalitate de a răsplăti soldații și familiile acestora pentru sacrificiile făcute, dar a căutat și să-i mobilizeze pentru a menține frontul și a evita revoluția – anunțul a venit la doar câteva săptămâni după ce Revoluția din februarie l-a răsturnat pe țarul Imperiului Rus. Reforma a fost precedată de o serie de decizii adoptate între 1917 și 1920. Pentru a-i oferi o bază legală, cele două camere ale Parlamentului au decis să modifice articolul 19 din Constituția din 1866. Prevederea, care anterior declara „bunurile de orice natură” drept „sacre și inviolabile” (și a fost adoptată în principal pentru a proteja împotriva noii reforme agrare), avea adăugat următorul text: „din necesitate națională, extinderea proprietăților țărănești rurale se promovează prin exproprierea terenurilor arabile, cu intenția de a le vinde țăranilor”. La 20 martie 1920 a fost adoptată legea rurală pentru Basarabia ; urmată de prevederi similare pentru Muntenia, Oltenia, Moldova și Dobrogea la 17 iulie 1921, iar la 30 iulie 1921 pentru Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Pentru fiecare regiune a fost adoptată câte o lege, datorită structurilor socioeconomice, relațiilor și contextelor specifice foarte diferite. Guvernul PNR al lui Alexandru Vaida-Voevod avea un program complet de reformă funciară, dar la 13 martie 1920, regele a demis acest cabinet, în ciuda susținerii sale de către o majoritate parlamentară substanțială, un semn clar că elita de la București va încerca să guverneze statul extins prin metode tradiționale. În 1922, Ion Mihalache din Partidul Țărănesc (care, în calitate de ministru al agriculturii, redactase prima propunere) a criticat reforma care a urmat, numind-o „un fel de supapă de siguranță” prin care „clasa conducătoare făcea doar concesiile necesare pentru a-și asigura propria existență”. Așa cum a fost adoptată, reforma a fost o înțelegere liberal- conservatoare, decisă în privat de Ion Brătianu și Take Ionescu, care l-au convins pe primul să renunțe la intenția sa de a expropria solul. În cele din urmă, toate clasele au ajuns să vadă inutilitatea și chiar pericolul încercării de a păstra vechiul sistem. Mulți conservatori sperau că eficiența și productivitatea se vor îmbunătăți; liberalii au susținut măsura din principiu, dar și-au dorit ca agricultura să servească nevoilor industriei; iar agrariștii visau la crearea unui stat țărănesc pe baza acestor schimbări. Amenințarea unor tulburări sociale de jos în sus și necesitatea de a menține solidaritatea națională în fața vecinilor iredentiști au contribuit, de asemenea, la adoptarea reformei.