O mare coaliție este un aranjament într-un sistem parlamentar multipartit în care două sau mai multe partide politice cu ideologii politice opuse se unesc într-un guvern de coaliție. Atunci când sunt incluse majoritatea partidelor cu reprezentare legislativă, în general în perioade de criză, coaliția poate fi denumită guvern de unitate națională.

O altă posibilitate este ca partidele majore să constate că au mai multe în comun din punct de vedere ideologic între ele decât cu partidele mai mici. Acest lucru este adesea rezultatul unui cordon sanitar, în care partidele principale de stânga și dreapta formează o coaliție pentru a ține partidele de extremă stânga sau de extremă dreapta în afara guvernării. Un astfel de exemplu este Austria, care a avut mari coaliții între 1945 și 1966 în acest sens. De asemenea, este posibil ca atât de multe partide să fie reprezentate în parlament încât nicio altă coaliție nu să fie stabilă. Acest lucru se face adesea din necesitate politică, pentru a preveni alegeri anticipate.

Cauze Uneori apar situații în care partide aflate în mod obișnuit în opoziție pot considera oportună formarea unui guvern comun. De exemplu, în timpul unei crize naționale, precum un război sau o recesiune economică, poate apărea nevoia de unitate și stabilitate națională, care să prevaleze asupra diferențelor ideologice obișnuite. Acest lucru este valabil mai ales atunci când există un consens larg cu privire la cea mai bună strategie de gestionare a crizei. În astfel de cazuri, se poate forma o „mare coaliție” chiar și atunci când un partid deține suficiente mandate pentru a guverna singur. Un exemplu în acest sens îl constituie guvernele de uniune națională din Marea Britanie, formate în timpul Primului Război Mondial, precum și înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Exemple Austria +Logo-urile Partidului Popular Austriac și al Partidului Social Democrat

În Austria postbelică, o „mare coaliție” () între Partidul Social Democrat din Austria (SPÖ) și Partidul Popular Austriac (ÖVP) de orientare conservatoare a fost o formulă de guvernare frecvent folosită de la Al Doilea Război Mondial. Din cele 31 de guverne care au guvernat din 1945, 20 dintre ele au fost formate din mari coaliții, inclusiv unsprezece consecutiv între 1945 și 1966. Marile coaliții au guvernat din nou din 1987 până-n 200 și din 2007 până-n 2017. Marile coaliții au fost comune și la nivel de land: până-n iulie 2020, mari coaliții au guvernat în Carintia, Stiria, Austria Inferioară și Austria Superioară; în cele două din urmă, marile coaliții (mai specific toate partidele guvernamentale) sunt obligatorii constituțional.

Germania +Logo-urile CDU/CSU și al Partidului Social Democrat miniatura|270x270px|Sigmar Gabriel (SPD), Angela Merkel (CDU) și Horst Seehofer (CSU) prezentând acordul de coaliție din 2013 pentru al treilea cabinet Merkel al Germaniei. În Germania postbelică, „marea coaliție” () se referă la coaliția de guvernare a celor două mari partide, de obicei creșin-democrații (CDU și CSU) și social-democrații (SPD). În perioada Republicii de la Weimar, „Marea coaliție” a reunit principalele partide de stânga, centru și centru-dreapta care au stat la baza majorității guvernelor: SPD, Partidul de Centru (catolic), Partidul Democrat German (DDP) și Partidul Popular German (DVP). Exemplele în acest sens au fost primul și al doilea cabinet Stresemann (august–noiembrie 1923) și, într-o formă mai durabilă, al doilea cabinet Müller (1928–1930). Deși Germania de Vest și Germania reunificată au avut, istoric vorbind, tendința de a prefera coaliții restrânse – formate dintr-unul dintre cele două partide mari și fie FDP, fie Verzii – la nivel federal s-au constituit patru mari coaliții: cabinetul Kiesinger (1966–1969), primul cabinet Merkel (2005–2009), al treilea cabinet Merkel (2013–2018) și al patrulea cabinet Merkel (2018–2021). Un al cincilea guvern de coaliție, cabinetul Merz (2025–prezent), este supranumit „coaliția negru-roșu”, întrucât SPD s-a clasat în urma partidului AfD (ocupantul locului al doilea) în urma alegerilor federale germane din 2025.

Italia

În primele decenii ale Regatului Italiei, au existat mai multe guverne de coaliție formate din reprezentanți ai „Dreptei istorice” și ai „Stângii istorice”, cele două facțiuni politice majore. Prima Republică Italiană a fost marcată de rolul Partidului Creștin-Democrat (DC) ca formațiune aflată de facto la guvernare, coaliția sa având drept obiectiv principal împiedicarea accesului Partidului Comunist Italian (PCI) la guvernare. În anii '70, în încercarea de a instaura alternanța politică specifică majorității țărilor occidentale — și în contextul în care PCI părea să depășească DC, devenind cel mai mare partid și cel care obținea cele mai multe voturi — liderul DC, Aldo Moro, și secretarul PCI, Enrico Berlinguer, au convenit asupra unui acord de colaborare politică: PCI urma să ofere sprijin extern în schimbul unei anumite influențe asupra guvernului. În cele din urmă, acest acord — care a reprezentat cea mai apropiată formă de „mare coaliție” între cele două partide principale — a încetat în urma răpirii și asasinării lui Moro, iar PCI nu a ajuns niciodată să facă parte din guvern.

O „mare coaliție” a fost constituită oficial în primii ani ai celei de-a Doua Republici Italiene, pe fondul ieșirii Italiei din Marea Recesiune și al guvernării tehnocrate conduse de Mario Monti – instalată după demisia lui Silvio Berlusconi în 2011 și marcată de politici de austeritate care au favorizat ascensiunea Mișcării Cinci Stele (M5S), ducând la un parlament fără o majoritate clară în urma alegerilor generale din 2013. Guvernul rezultat, care dispunea de o majoritate parlamentară foarte largă, a fost descris drept o „mare coaliție” () și a fost cunoscut oficial sub denumirea de governo di larghe intese (: „guvern al înțelegerilor largi”, adică un guvern bazat pe acorduri extinse sau o coaliție guvernamentală largă), deși reunea cinci partide, nu doar cele două grupări politice principale din Parlamentul italian. Acesta a fost format în aprilie 2013 prin colaborarea dintre Partidul Democrat (PD) – de centru-stânga, partidul Poporul pentru Libertate (PdL) – de centru-dreapta, și formațiunile de centru Alegerea Civică (SC), Radicalii Italieni (RI) și Uniunea de Centru (UdC).

În noiembrie 2013, PdL (redenumit ulterior Forza Italia) s-a retras și s-a dezintegrat, lăsând guvernul condus de Enrico Letta – și ulterior guvernul Renzi (o coaliție între PD, SC, RI și UdC, la care s-au alăturat „Noul Centru-Dreapta”, format din foști membri PdL care au refuzat retragerea noii formațiuni Forza Italia, fondată de Silvio Berlusconi după dizolvarea PdL, precum și gruparea de centru-dreapta „Popularii pentru Italia”) – cu o majoritate fragilă. În ciuda retragerii PdL din majoritate, Matteo Renzi și Berlusconi au semnat „Pactul de la Nazareno” pentru o serie de reforme convenite de comun acord – precum legea electorală și o reformă constituțională –, acord care a rămas în vigoare până la alegerea lui Sergio Mattarella în funcția de președinte al Italiei, în 2015.

România miniatura|150x150px|Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Social Democrat (PSD) După criza politică din toamna anului 2021, PNL, PSD și UDMR au ajuns la un acord pentru a conduce țara împreună în următorii șapte ani. Astfel, s-a convenit ca prim-ministrul și alte câteva ministere importante să fie schimbate la fiecare 18 luni. Prim-ministrul numit a fost național-liberalul Nicolae Ciucă. Cabinetul său a depus jurământul pe 25 noiembrie. Coaliția îl susținea pe președintele României, Klaus Iohannis.

În urma alegerilor prezidențiale din 2025, PNL, PSD, USR și UDMR au ajuns la un acord pentru a forma o coaliție. Coaliția Pro-Occidentală a fost termenul informal folosit pentru a descrie această mare coaliție formată din patru partide.

Țările de Jos În Țările de Jos, au existat mai multe guverne care pot fi descrise drept „mari coaliții”. Coalițiile „romano-roșii” din anii 1940 și 1950, conduse de premierul Willem Drees, aveau la bază Partidul Popular Catolic (KVP) – de orientare creștin-democrată – și Partidul Muncii (PvdA) – de orientare social-democrată –, fiind completate de câteva partide mai mici (guvernul Drees–Van Schaik). Coalițiile „purpurii” (paars kabinet) din anii 1990, sub conducerea premierului Wim Kok, au reunit PvdA, Partidul Popular pentru Libertate și Democrație (VVD) – liberal-conservator – și partidul Democrații 66 (D66) – social-liberal (primul guvern Kok). Al doilea guvern Rutte, o mare coaliție care poate fi descrisă și ca o coaliție purpurie, a fost format din VVD și PvdA. Un guvern de mare coaliție mai tradițional a fost al treilea guvern Lubbers, alcătuit din Apelul Creștin-Democrat (CDA) – creștin-democrat – și PvdA.

Spania În Spania, termenul „mare coaliție” este utilizat, de regulă, pentru a desemna orice guvern ipotetic format prin colaborarea dintre Partidul Popular (PP) – situat pe eșichierul politic de la centru-dreapta la dreapta – și Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), de centru-stânga. O astfel de coaliție guvernamentală nu a fost niciodată constituită la nivel național, deși a fost propusă de premierul de atunci, Mariano Rajoy, în timpul procesului de formare a guvernului din perioada 2015–2016. Învestirea lui Rajoy în funcție, pe 29 octombrie 2016, a fost posibilă datorită abținerii parlamentarilor PSOE, situație supranumită „mare coaliție mascată”; aceasta făcea referire la tolerarea guvernului minoritar condus de Rajoy de către PSOE, prin intermediul unor acorduri punctuale, până la realegerea lui Pedro Sánchez în funcția de lider al partidului, în iunie 2017. La nivel regional, marile coaliții între cele două forțe parlamentare majore au fost rare, însă există exemple în acest sens: Țara Bascilor: PNV–PSE, 1986–1990 și 1991–1998. Catalonia: PDeCAT/JxCat–ERC, 2016–2017 și 2018–2022. Navarra: UPN–PSN, 2011–2012.

În plus, atât PSOE, cât și PP au format un guvern de coaliție comună — care a inclus și alte partide — în urma unei moțiuni de cenzură reușite împotriva guvernului regional din Cantabria condus de Juan Hormaechea în 1990, coaliție care a rămas la guvernare până la alegerile regionale din 1991. Totuși, la acea vreme, PP nu se număra printre cele mai mari două partide politice din adunarea regională.

Note

Vezi și

Cordon sanitar Parlament suspendat Guvern de unitate națională Coaliție violetă

Categorie:Partide politice