miniatura|Agenții nervoși acționează la nivelul joncțiunii neuromusculare. Sarinul (roșu) inhibă funcția acetilcolinesterazei (galben), prevenind descompunerea acetilcolinei (albastru). Acumularea de acetilcolină provoacă impulsuri nervoase continue. Agenții nervoși, uneori numiți și gaze neuronale, sunt o clasă de substanțe chimice organice care perturbă mecanismele prin care nervii transferă mesaje către organe. Perturbarea este cauzată de blocarea acetilcolinesterazei (AChE), o enzimă ce catalizează descompunerea acetilcolinei, un neurotransmițător.
Intoxicația cu un agent neurotoxic duce la constricția pupilelor, salivație abundentă, convulsii și urinare și defecație involuntară, primele simptome apărând în câteva secunde după expunere. Moartea prin asfixiere sau stop cardiac poate apărea în câteva minute din cauza pierderii controlului organismului asupra mușchilor respiratori și a altor mușchi. Tratamentul standard pentru intoxicația cu agenți neurotoxici este o combinație între un anticolinergic pentru gestionarea simptomelor și o oximă ca antidot.
Cei mai produși agenți neurotoxici în masă din istorie sunt VX / VR, sarinul și somanul. Primii agenți neurotoxici au fost descoperiți de IG Farben în Germania nazistă. Toxicitatea extremă a tabunului a fost descoperită în 1936, urmată de sarin în 1938 și soman în 1944. Agenții sarin și VX sunt inodori; tabunul are un miros ușor fructat, iar somanul are un ușor miros de camfor. Wehrmacht-ul a devenit prima armată care a stocat muniții cu agenți neurotoxici, dar acestea nu au fost folosite de teama represaliilor aliate. Dezvoltarea, producția și stocarea agenților neurotoxici au fost interzise complet pentru prima dată prin Convenția privind armele chimice din 1993, adoptată de 193 de state În ciuda acestui fapt, agenți neurotoxici au fost folosiți în asasinarea lui Kim Jong-nam și otrăvirea lui Serghei și Iulia Skripal, presupuse la ordinul Coreei de Nord, respectiv al Rusiei.
Efecte biologice Agenții neurotransmițători atacă sistemul nervos. Toți acești agenți funcționează în același mod, rezultând o criză colinergică: inhibă enzima acetilcolinesterază, care este responsabilă de descompunerea acetilcolinei (ACh) în sinapsele dintre nervii care controlează dacă țesuturile musculare trebuie să se relaxeze sau să se contracte. Dacă agentul nu poate fi descompus, mușchii sunt împiedicați să primească semnale de „relaxare” și sunt practic paralizați. Din această cauză, primele simptome apar de obicei în decurs de 30 de secunde de la expunere, iar moartea poate surveni prin asfixiere sau stop cardiac în câteva minute, în funcție de doza primită și de agentul utilizat.
Efectele agenților neurotoxici sunt de lungă durată și cresc odată cu expunerea continuă. Supraviețuitorii otrăvirii cu agenți neurotoxici dezvoltă aproape invariabil leziuni neurologice cronice și efecte psihiatrice asociate. Printre posibilele efecte care pot dura cel puțin până la doi-trei ani după expunere se numără vederea încețoșată, oboseala, pierderea memoriei, răgușeala, palpitațiile, insomnia, rigiditatea umerilor și oboseala ochilor.
Tratament Tratamentul standard pentru intoxicația cu agenți neurotonici este o combinație între un anticolinergic pentru a gestiona simptomele și o oximă ca antidot. Anticolinergicele tratează simptomele prin reducerea efectelor acetilcolinei, în timp ce oximele deplasează moleculele de fosfat din situsul activ al enzimelor colinesterază, permițând descompunerea acetilcolinei.
Atropina este medicamentul anticolinergic standard utilizat pentru a gestiona simptomele intoxicației cu agenți neurotransmițători. Aceasta acționează ca un antagonist al receptorilor muscarinici ai acetilcolinei, blocând efectele excesului de acetilcolină. Unele anticolinergice sintetice, cum ar fi biperidenul, pot contracara simptomele centrale ale intoxicației cu agenți neurotransmițători mai eficient decât atropina, deoarece trec mai bine bariera hematoencefalică. Scopul administrării atropinei este curățarea secrețiilor bronșice. Deși aceste medicamente vor salva viața unei persoane afectate de agenți neurotransmițători, acea persoană poate fi incapacitată pentru scurt timp sau pentru o perioadă extinsă, în funcție de gradul de expunere.
Clorura de pralidoximă (2-PAMCl) este cea mai frecvent utilizată oximă utilizată pentru tratarea intoxicației cu agenți neurotransmițători. În loc să contracareze efectele inițiale ale agentului neurotransmițător asupra sistemului nervos, așa cum face atropina, clorura de pralidoximă reactivează enzima otrăvită (acetilcolinesteraza) prin captarea grupării fosforil atașate de gruparea hidroxil funcțională a enzimei, contracarând agentul neurotransmițător în sine. Revigorarea acetilcolinesterazei cu clorură de pralidoximă acționează mai eficient asupra receptorilor nicotinici, în timp ce blocarea receptorilor de acetilcolină cu atropină este mai eficientă asupra receptorilor muscarinici.
Anticonvulsivantele, cum ar fi diazepamul, pot fi administrate pentru a gestiona convulsiile, îmbunătățind prognosticul pe termen lung și reducând riscul de leziuni cerebrale. Acestea sunt utilizate pentru pacienții care au convulsii active.
Note
Categorie:Neurotoxine Categorie:Inhibitori ai acetilcolinesterazei