În terminologia anatomică, medicală și biologică, viscere (la singular viscer, derivat din latinismul viscus, plural viscera), în vorbire populară organe interne, reprezintă majoritatea organelor conținute în principalele cavități ale corpului. Viscerele sunt greu de definit din cauza complexității regionale și variațiilor, deși o definiție biologică generală și rigidă, la singular, ar fi:„o unitate funcțională și structurală complexă, organizată în tunici (în special musculomucoase), derivată embriologic din foițele interne și dedicată exclusiv funcțiilor de nutriție și reproducere ale organismului”.
thumb|Imagine reprezentativă a viscerelor corpului
Pe lângă rolul lor fiziologic vital, viscerele se caracterizează printr-o strânsă interdependență topografică și funcțională. Ele nu funcționează izolat, și sunt grupate în sisteme complexe adăpostite în spații bine delimitate de cavitățile scheletice și musculare ale corpului, rezultând în homeostazie și continuitatea vieții.
Deși în sens larg sau colocvial termenul de viscer se referă la orice organ intern (incluzând inima sau creierul), abordarea anatomică exclude organele sistemului nervos central, circulator și senzorii de simț, axându-se pe formațiunile splanhnice (gastrointestinale, respiratorii, urogenitale).
Clasificare Sistematizarea viscerelor unui organism se poate realiza prin metode biologice unitare, pe baza următoarelor criterii:
După aparat Viscerele sunt grupate, în principal, prin funcțiile fiziologice împlinite în sisteme sau aparate de organe. La om, viscerele se împart în următoarele aparate: aparatul digestiv, aparatul respirator, aparatul urinar, aparatul genital și glandele endocrine. Organele cuprinse sunt indispensabile structurilor morfo-funcționale a cărora le aparțin și, implicit, vieții.
Datorită funcțiilor fiziologice și originilor ontogenice comune, termenul de aparat urogenital este folosit pentru descrierea, în ansamblu, a organelor urinare și genitale.
După Structură
În macroscopice și histologie, viscerele se clasifică în două categorii structurale principale, organe cavitare și organe parenchimatoase, acesta fiind un criteriu structural fundamental clasificării. Tipurile de viscere sunt:
Organe cavitare (sau tubulare) prezintă un spațiu interior liber numit lumen, delimitat de un perete organizat structural în straturi concentrice numite tunici. Aceste organe au un traseu tubular sau forma unui sac extensibil.
Organe Parenchimatoase au o structură masivă și compactă, organizat dintr-un ansamblu celular dens și specializat.
Anatomie
Organe cavitare Organele cavitare sunt caracterizate prin prezența unei cavități centrale, și, mai ales un perete de tunici specializate în delimitarea lumenului, dispuse de la interior spre exterior. Structural, modelul cel mai complet (întâlnit cu precădere la nivelul tractului digestiv) cuprinde patru tunici.
Cel mai comun tip de tunică este tunica mucoasă. Tunica mucoasă vine în contact direct cu conținutul lumenului. Este formată dintr-un epiteliu de acoperire (adaptat funcției organului, de exemplu, epiteliu absorbant în intestin sau respirator în trahee), un țesut conjunctiv lax numit corion și un strat fin de mușchi neted (muscularis mucosae).
Tunica submucoasă reprezintă un strat conjunctiv bogat în vase de sânge, limfatice și plexuri nervoase, în special prezent la aparatul digestiv (ex: plexul Meissner), care funcțional asigură mobilitatea mucoasei și nutriția peretelui.
Tunica musculară este, în majoritatea cazurilor, formată din două straturi de fibre musculare netede (unul intern circular și unul extern longitudinal). Este responsabilă de mișcările peristaltice care asigură propulsia sau amestecul conținutului.
Tunica externă poate fi o adventice, un țesut conjunctiv care fixează organul de structurile vecine, sau o seroasă, țesut cu foițe membranare precum peritoneul, pleura sau pericardul, care secretă un lichid fin ce permite alunecarea unor substanțe.
Principalele organe cavitare și funcțiile lor sunt: Aparatul digestiv: Esofagul (transport), stomacul (depozitare temporară și digestie chimică), intestinul subțire și intestinul gros (digestie finală, absorbție și eliminarea reziduurilor); Aparatul respirator: Căile aeriene superioare și inferioare (laringe, trahee, bronhii) au pereți cavitari rigizi, adesea întăriți de inele cartilaginoase, pentru a menține lumenul permanent deschis tranzitului de aer.
Aparatul urogenital: Uretere, vezica urinară (rezervor elastic) uretra; uterul (cavitate musculară adaptată gestației), trompele uterine și vaginul la femei; canalele deferente la bărbați.
Organe Parenchimatoase
La orice organ parenchimatos se disting două structuri componente majore, parenchimul și stroma.
Parenchimul reprezintă componenta funcțională a organului, formată din populații de elemente celulare înalt specializate care execută funcția fiziologică al organului (de exemplu hepatocitele, nefronii, alveolele pulmonare).
Stroma reprezintă unitatea de susținere și de conducere a vaselor și nervilor organului (rolul de nutriție). Este alcătuită din țesut conjunctiv și este organizată sub formă de; Capsulă periferică este o membrană fibroasă care învelește organul la exterior și îi menține forma. Septuri (travee) sunt prelungiri ale capsulei periferice care pătrund în interiorul organului, împărțindu-l în compartimente mai mici numite lobi și lobuli. Prin septuri circulă vasele de sânge, limfaticele și nervii care deservesc parenchimul. La locul de intrare și ieșire al vaselor de sânge și al canalelor excretoare, organele parenchimatoase prezintă o adâncitură anatomică numită hil (de exemplu, hilul renal, hilul hepatic).
Cele mai mari organe parenchimatoase sunt: Ficatul, care este cea mai mare glandă din corp, funcționează ca un centru metabolic major, detoxificând organismul și secretă bila înainte de vărsare în vezica biliară și emulsionare a grăsimilor în intestinul subțire.
Plămânii, deși conțin arborele bronșic cavitar, masa principală este un parenchim spongios format din peste 300 milioane de alveole pulmonare unde se realizează schimbul de gaze (hematoza).
Rinichii sunt organe de filtrare a sângelui, responsabili de formarea urinei și menținerea echilibrului hidroelectrolitic.
Pancreasul este o glandă mixtă, având un parenchim exocrin, ce secretă suc pancreatic, și un parenchim endocrin, cu insulele Langerhans în componență ce secretă insulină.
Splina este un organ limfoid și imunitar plin, cu rol în filtrarea sângelui, distrugerea hematiilor îmbătrânite și apărarea imunitară.
Glandele endocrine pure includ tiroida, glandele suprarenale și hipofiza, structuri masive dedicate doar sintezei și eliberării de hormoni direct în fluxul sangvin.
Cavitatea toracică
300px|thumb|Cavitatea toracică umană, cu structurile interne expuse Cavitatea toracică reprezintă spațiul anatomic situat în etajul superior al trunchiului, delimitat la exterior de cutia toracică (coaste, stern, coloană vertebrală) și separat de cavitatea abdominală, în partea inferioară, prin mușchiul diafragm. Această cavitate adăpostește viscere vitale, căptușind întregimea aparatului respirator și tractul gastrointestinal superior (conform conceptului de aparat gastropulmonar), precum și structuri vasculare și limfatice majore.
Topografic și anatomic, viscerele toracice sunt organizate în trei compartimente principale: două cavități pleurale laterale (specific pentru plămâni) și mediastinul, spațul median situat între cei doi plămâni, care adăpostește esofagul, traheea, bronhiile principale și timusul.
Viscere toracice 330px|Viscere generale prezente la nivelul cavității toracice și abdominale (aspect lateral) În funcție de criterii structurale, viscerele din cavitatea toracică se împart și funcționează astfel:
Plămânii (organe parenchimatoase): Amplasare: Ocupă cea mai mare parte a cavității toracice, fiind situați lateral în cavitățile pleurale stângă și dreaptă. Structură: Sunt înveliți la exterior de o tunică seroasă numită pleură (cu o foiță viscerală aderenta de plămân și una parietală atașată de peretele toracic). Din punct de vedere histologic, stroma conjunctivă (formată din septuri elastice) susține parenchimul pulmonar spongios, compus dintr-un arbore bronșic ramificat și peste 300 de milioane de alveole pulmonare. Epiteliul alveolar este un epiteliu simplu scuamos (un singur strat de celule extrem de subțiri), optimizat pentru difuzia gazelor. Histologie și fizologie: Datorită elasticității remarcabile a stromei conjunctive și prezenței lichidului pleural din cavitatea seroasă (care reduce frecarea), plămânii își pot modifica volumul în mod pasiv în timpul mișcărilor cutiei toracice. Epiteliul alveolar ultra-subțire permite realizarea hematozei (schimbul de oxigen și dioxid de carbon dintre aerul inspirat și sânge), asigurând oxigenarea întregului organism. Vascularizație: Prezintă o vascularizație dublă, corelată cu structura lor complexă; Vascularizația funcțională (Mica circulație) este asigurată de arterele pulmonare care aduc sânge neoxigenat de la ventriculul drept, și venele pulmonare care întorc sângele oxigenat în atriul stâng. Această rețea are un sistem de vase capilare masiv în jurul epiteliului alveolar simplu, formând bariera alveolo-capilară optimizată pentru schimbul de gaze. Vascularizația nutritivă este asigurată de arterele bronșice (ramuri din aorta toracică) și venele bronșice. Acestea transportă sânge oxigenat direct către stroma conjunctivă, pereții bronhiilor și pleură, hrănind țesuturile structurale ale organului parenchimatos. Traheea și bronhiile principale (organe cavitare; tubulare): Amplasare: Situate în mediastinul superior și mediu, traheea coboară anterior de esofag și se bifurcă în cele două bronhii principale (stângă și dreaptă), care pătrund în plămâni prin hilul pulmonar. Structură: Peretele lor cavitar prezintă o particularitate unică: tunica medie nu este pur musculară, ci este întărită de o serie de inele incomplete de cartilaj hialin, unite posterior prin mușchiul traheal (neted). Tunica mucoasă este căptușită de un epiteliu respirator specializat: epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, bogat în celule caliciforme (care secretă mucus). Histologie și fiziologie: Prezența inelelor cartilaginoase oferă o rigiditate structurală indispensabilă, împiedicând colabarea (lipirea) peretelui în timpul variațiilor de presiune din momentele de inspirație și expirație, menținând lumenul permanent deschis pentru tranzitul aerului. În paralel, cilii microscopici ai mucoasei bat sincronizat pentru a transporta mucusul și particulele de praf capturate spre faringe, îndeplinind o funcție critică de filtrare, purificare și protecție a aparatului respirator. Vascularizație: Peretele tubular este deservit de ramuri arteriale fine, adaptate unei structuri predominant cartilaginoase și conjunctive; Segmentul toracic al traheei și bronhiile principale sunt vascularizate de arterele traheale și arterele bronșice (provenite din aorta toracică și arterele intercostale). Deoarece cartilajul hialin este un țesut avascular (fără vase proprii), alimentarea sa se face prin difuzie din vasele de sânge situate în pericondru (învelișul conjunctiv al cartilajului) și în tunica submucoasă adiacentă. Sângele venos este colectat de venele traheale și de sistemul azygos. Esofagul toracic (Organ cavitar; tubular): Amplasare: Străbate mediastinul posterior de sus în jos, fiind situat profund, imediat înainte coloanei vertebrale și în spatele traheei și a inimii, înainte de a perfora diafragmul prin hiatusul esofagian pentru a ajunge în abdomen.