Boris Gheorghevici Perciatkin

Boris Gheorghevici Perciatkin (n. 1 iulie 1946) este cel mai cunoscut participant al mișcării de emigrare religioasă din Nahodka de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, un activist pentru drepturile omului care a făcut lobby în SUA pentru adoptarea „Amendamentului Lautenberg” în 1989, în urma căruia aproximativ 1 milion de persoane din țările fostei URSS au emigrat în SUA.

Biografie Primii ani și legătura cu biserica Boris Perciatkin s-a născut în familia unui pilot militar, care a murit într-un accident de mașină la scurt timp după nașterea lui Boris. Mama lui Boris, la ceva timp după moartea primului ei soț, s-a recăsătorit cu un militar, care a fost arestat în 1953 pentru nerespectarea unui ordin în timpul revoltelor și condamnat la 25 de ani de exil în lagărele din Vorkuta. La vârsta de 16 ani, Boris a găsit o biserică penticostală în orașul Nahodka, la care a aderat. Mai târziu, a strâns informații despre persecuțiile asupra credincioșilor și le-a împărtășit activ cu jurnaliștii străini.

Alăturarea la mișcarea de emigrare și contactele cu dizidenții (1976–1980) În 1976, Perciatkin, împreună cu asociații săi Vasili Patrușev, V. A. Burlacenko și Vladimir Stepanov, au stabilit contacte cu dizidenții din Moscova și au primit recomandări pentru a „direcționa valul de emigrare într-o formă organizată”. În același an, a avut loc vizita la Nahodka a reprezentantei Grupului Helsinki de la Moscova, L. V. Voronina. Începând cu acel an, Perciatkin a militat activ pentru plecarea în masă a penticostalilor din URSS. Tot în acel an, Perciatkin a trimis apeluri către ONU, către Consiliul Mondial al Bisericilor și șefilor de stat care au semnat Acordurile de la Helsinki, în care a relatat despre persecuțiile constante ale credincioșilor din URSS.

În 1977, împreună cu Nikolai Goretoi, s-a pronunțat în apărarea dizidenților arestați Aleksandr Ginzburg, Iuri Orlov și Anatoli Șcearanski, adresându-se creștinilor din întreaga lume în numele penticostalilor. În același an, împreună cu alți creștini de diferite confesiuni, a participat la o grevă a foamei publică, al cărei scop a fost obținerea permisiunii de plecare pentru creștinii persecutați din URSS.

La 20 decembrie 1978, Perciatkin a încercat să trimită, prin intermediul oficiului poștal din Nahodka, o telegramă de felicitare de Anul Nou președintelui SUA, Jimmy Carter, cu rugămintea de a acorda atenție celor care nu au libertate religioasă.

Din 1979 a desfășurat o activitate organizatorică pentru crearea în URSS a unui Centru al credincioșilor cu intenții de emigrare, pretinzând rolul de lider al acestuia. În 1980 a fost ales secretar al nou-creatului Consiliu al Bisericilor penticostalilor sovietici orientați spre emigrare.

La sfârșitul anului 1979, Perciatkin a scris o declarație „Către Congresul și guvernul SUA, guvernele Canadei, Australiei, Angliei, RFG, Franței și Italiei”, în care a relatat despre realitatea sovietică, despre prevederile programatice ale PCUS privind problemele religioase din URSS și a expus legislația sovietică privind cultele religioase.

Represiunile de stat și detenția El a fost cel mai activ membru al comitetului credincioșilor care au depus cereri de emigrare. Puterea sovietică a organizat o campanie de hărțuire împotriva lui Perciatkin și a familiei sale prin publicarea în ziarul central al orașului a articolelor „Ipocrit cu ridicata și cu amănuntul”, „Convingeri din interes”, „Până nu e prea târziu” etc..

La 21 august 1980, Perciatkin a fost arestat în Nahodka, iar la sfârșitul lunii martie 1981 (vezi și ) a fost condamnat conform articolului 190.1 din Codul Penal al RSFSR pentru răspândirea de „invenții cu bună știință false care defăimează sistemul de stat și social sovietic” la 2 ani de privare de libertate. Conform postului de radio „Vocea Americii”, în timpul anchetei și la proces i-au fost administrate lui Perciatkin substanțe chimice (neuroleptice) din cauza cărora își pierdea cunoștința.

În august 1982, Perciatkin a fost eliberat și, în continuare, a continuat să lupte pentru dreptul de a emigra din URSS. În februarie 1983, a fost din nou arestat, iar apoi condamnat conform părții a 2-a a articolului 218 din Codul Penal al RSFSR la 1,5 ani de închisoare pentru port ilegal de armă albă.

Munca diplomatică și emigrarea în SUA În 1987, Perciatkin a întocmit un raport pentru Congresul SUA, „Despre starea religiei în URSS”. Acest raport a fost citit în Congresul SUA, iar Perciatkin a fost invitat la o întâlnire cu secretarul de stat al SUA, Shultz, pentru a discuta despre migrația religioasă, precum și cu președintele Curții Supreme a SUA, Rehnquist, și cu adjunctul secretarului de stat al SUA pentru probleme religioase. În luna mai 1988, când președintele SUA, Ronald Reagan, a efectuat o vizită oficială în URSS pentru a se întâlni cu Gorbaciov, Perciatkin a fost invitat la o întâlnire cu soția lui Reagan — Nancy Reagan — în cadrul unei delegații de 40 de persoane pentru a discuta problema libertății religioase în URSS. La 30 mai 1988, Perciatkin a reprezentat protestanții sovietici la această întâlnire. Timp de aproximativ două ore, i-a povestit lui Nancy Reagan despre situația libertății religioase din URSS, după care Nancy Reagan l-a invitat pe Perciatkin să prezinte raportul despre starea religiei din URSS în Congresul SUA.

La 26 iulie 1988, Perciatkin a emigrat în SUA împreună cu întreaga sa familie. Pe 4 august 1988, a ținut un discurs în Congresul SUA cu un raport despre genocidul credincioșilor din URSS, pe care l-a discutat ulterior cu congresmenii, senatorii și diplomații. Rezultatul acestor discuții a fost adoptarea în 1989 a „Amendamentului Lautenberg”, denumit astfel după senatorul democrat de New Jersey, Frank Lautenberg. În primul deceniu de la aplicarea acestui amendament, aproximativ 350.000 de imigranți religioși au intrat în SUA, iar până în 2010 — aproximativ 1 milion. Plecarea în masă a penticostalilor din Nahodka a început în 1988, când au plecat 152 de adulți, fără a număra copiii mici. În 1989 au emigrat din Nahodka 45 de penticostali adulți.

Activitatea pentru drepturile omului în SUA Fiind în SUA, Perciatkin și-a creat un site web, pe care descria detaliile arestării și detenției sale în timpul luptei pentru emigrare și a organizat organizația creștină pentru drepturile omului ARRC (American-Russian Relief Committee). De asemenea, el a publicat cartea autobiografică „Cărări de foc” (Огненные тропы), reeditată de mai multe ori.

În vara anului 2025, Boris Perciatkin împreună cu persoane cu aceleași idei la Departamentul de Stat al SUA și la Comisia SUA pentru Libertate Religioasă Internațională (USCIRF) au relatat despre faptul că creștinii pacifiști din Ucraina și Rusia sunt persecutați, li se refuză serviciul civil alternativ, sunt mobilizați cu forța (vezi moghilizația și busificarea), sunt supuși arestărilor, violenței și amenințărilor pentru refuzul de a participa la acțiuni de luptă, li se aplică discriminare și sunt urmăriți penal. În legătură cu aceasta, Boris Perciatkin a făcut lobby pentru crearea unei cote separate de migrație pentru creștinii pacifiști ucraineni, sosiți în SUA prin programul U4U.

Mențiuni Boris Perciatkin a fost menționat printre alți deținuți politici de Andrei Saharov în articolul său „Responsabilitatea savanților”, scris în 1981.

Bibliografie Perciatkin Boris — Огненные тропы (Cărări de foc). Seattle (SUA), 2002. — 222 p. : portr., il. ()

Surse

Note

Legături externe

Categorie:Nașteri în 1946 Categorie:Decese în secolul al XXI-lea