Cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România împotriva Ucrainei) CIJ 3 reprezintă o hotărâre pronunțată de Curtea Internațională de Justiție (CIJ). În data de 16 septembrie 2004, România a sesizat Curtea după eșecul negocierilor bilaterale cu Ucraina, iar pe 3 februarie 2009, Curtea și-a pronunțat hotărârea, stabilind frontiera maritimă dintre cele două state, inclusiv delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei.

Fapte

În anul 1997, România și Ucraina au semnat un tratat prin care ambele state „reafirmă că frontiera existentă dintre ele este inviolabilă și, prin urmare, se vor abține, atât în prezent, cât și pe viitor, de la orice încercare de modificare a frontierei, dar și de la orice revendicare sau act de ocupare sau uzurpare a unei părți sau a întregului teritoriu al celeilalte părți”.Tratatul dintre România și Ucraina (1997) este disponibil în limbile română și engleză în documentele depuse de România la Curtea Internațională de Justiție aici, iar în limba ucraineană pe site-ul Parlamentului Ucrainei aici. Ambele state au convenit că, dacă în termen de doi ani nu se ajunge la o soluționare privind frontiera maritimă, oricare parte poate solicita o hotărâre definitivă din partea Curții Internaționale de Justiție. În apropierea zonei disputate au fost descoperite aproximativ zece milioane de tone de petrol și un miliard de metri cubi de gaze naturale sub fundul mării.

Companiile BP și Royal Dutch Shell au semnat contracte de explorare cu Ucraina, iar Total a încheiat un contract cu România. Compania austriacă OMV, proprietarul celei mai mari companii petroliere din România, Petrom, a semnat un acord cu Naftogaz și Chornomornaftogaz pentru participarea la licitația privind drepturile de concesiune asupra zonei.

Datorită poziției sale geografice, Insula Șerpilor influența delimitarea frontierei maritime dintre cele două state. Dacă Insula Șerpilor ar fi fost considerată o insulă, aceasta ar fi generat un platou continental propriu, iar spațiile maritime aferente ar fi aparținut Ucrainei. Dacă ar fi fost calificată drept stâncă, conform dreptului internațional, delimitarea maritimă nu ar fi trebuit să țină cont de aceasta. România susținea că Ucraina dezvolta infrastructură pe Insula Șerpilor pentru a demonstra că aceasta este o insulă și nu o simplă stâncă. În anul 2007, Ucraina a înființat localitatea Bile pe Insula Șerpilor în acest scop.

Audierile Curții

La 16 septembrie 2004, România a introdus acțiunea împotriva Ucrainei la Curtea Internațională de Justiție, în cadrul litigiului privind delimitarea frontierei maritime dintre cele două state în Marea Neagră, susținând că Insula Șerpilor nu are nicio importanță socioeconomică. În general, insulele sunt luate în considerare la delimitarea frontierelor maritime realizată fie de state, fie de o terță parte, precum Curtea Internațională de Justiție. În funcție de circumstanțele fiecărui caz, insulele pot avea un efect total, parțial sau niciun efect asupra delimitării spațiilor maritime.

În practică însă, chiar și stâncile sunt adesea luate în considerare în delimitările maritime. De exemplu, Insula Aves a fost avută în vedere în cadrul tratatului privind frontiera maritimă dintre Statele Unite și Venezuela, deși era foarte mică și nelocuită. Majoritatea statelor nu fac distincție între insule și stânci în ceea ce privește articolul 121 alineatul (3) din Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării, revendicând platoul continental și zona economică exclusivă pentru toate insulele lor.

Hotărârile instanțelor și tribunalelor internaționale au fost însă mai puțin uniforme. Deși articolul 121 alineatul (3) prevede că stâncile sunt luate în considerare la delimitare, acestea pot fi ignorate, li se poate reduce importanța sau pot fi încadrate într-o enclavă dacă ar produce un efect disproporționat în raport cu dimensiunea și poziția lor geografică. Chiar și atunci când nu sunt complet ignorate, influența lor asupra delimitării poate fi minimă.

Până la acest litigiu nu existase o analiză internațională realizată de o terță parte privind calificarea unei formațiuni drept stâncă în sensul articolului 121 alineatul (3) sau drept insulă în sensul articolului 121 alineatul (2), ceea ce făcea dificilă anticiparea soluției Curții. Dacă Insula Șerpilor ar fi fost declarată insulă, Curtea ar fi putut să îi acorde efect total, parțial sau nul asupra delimitării zonelor maritime. La 19 septembrie 2008, Curtea a închis dezbaterile publice.

Hotărârea

Curtea și-a pronunțat hotărârea în data de 3 februarie 2009, trasând o linie de delimitare între revendicările celor două state și împărțind Marea Neagră.

Deși articolul 121 alineatul (3) permite luarea în considerare a stâncilor la delimitarea frontierelor maritime, acestea pot fi ignorate sau li se poate acorda o importanță redusă atunci când ar produce un efect disproporționat în raport cu dimensiunea și poziția lor.

În ceea ce privește România, Curtea a stabilit că punctul de plecare pentru trasarea liniei de echidistanță este capătul terestru al digului Sulina, și nu extremitatea artificială a acestuia. Curtea a subliniat că un dig are o funcție diferită de cea a unui port și că numai lucrările portuare fac parte din linia coastei.

În ceea ce privește Ucraina, Curtea a concluzionat că Insula Șerpilor nu face parte din configurația naturală a litoralului ucrainean, explicând că includerea acesteia ca element relevant al coastei „ar însemna adăugarea unui element străin în cadrul litoralului Ucrainei, ceea ce s-ar putea asemăna cu remodelarea geografică de către instanță”. Prin urmare, Curtea a decis că Insula Șerpilor „nu trebuie să aibă niciun efect asupra delimitării în acest caz, cu excepția celui rezultat din marea sa teritorială de 12 mile marine”. Deși hotărârea a trasat o linie de delimitare echitabilă pentru ambele părți, România a obținut aproape 80 % din zona aflată în litigiu, ceea ce i-a permis să exploateze o parte semnificativă, dar nedeterminată, din rezervele estimate la aproximativ 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale și 15 milioane de tone de petrol aflate sub fundul mării. Deși hotărârea a urmărit o soluție justă pentru ambele părți, România a obținut aproximativ 80% din zona disputată, ceea ce i-a permis exploatarea unei părți importante din resursele estimate la aproximativ 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale și 15 milioane de tone de petrol aflate sub fundul mării.

Cu toate acestea, potrivit lui Volodîmîr Vasilenko, reprezentantul Ucrainei la Curtea Internațională de Justiție, aproape toate rezervele de petrol și gaze naturale se găsesc în zona maritimă atribuită Ucrainei.

Președintele Ucrainei, Viktor Iușcenko, a considerat hotărârea „justă și definitivă”, exprimându-și speranța că aceasta va deschide noi oportunități pentru dezvoltarea cooperării bilaterale dintre România și Ucraina. La rândul său, ministrul român al afacerilor externe, Cristian Diaconescu, a declarat că România avea „numeroase motive să fie mulțumită de această hotărâre”, iar Președintele României de la acea vreme, Traian Băsescu, a descris hotărârea ca fiind "un succes major al diplomației române".

Note

Bibliografie Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine): A Commentary – Alex Oude Elferink (27 martie 2009) Coalter G. Lathrop (22 iulie 2009), Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), American Journal of International Law, vol. 103. Clive Schofield, Islands or Rocks, Is that the Real Question? The Treatment of Islands in the Delimitation of Maritime Boundaries, în The Law of the Sea Convention: US Accession and Globalization (2012).

Vezi și Canalul Bâstroe Relațiile dintre România și Ucraina

Categorie:Jurisprudență din 2009 Categorie:România în 2009 Categorie:Dispute teritoriale ale Ucrainei Categorie:Dispute teritoriale ale României Categorie:Evoluția teritorială a României Categorie:Istoria maritimă a României Categorie:Relațiile dintre România și Ucraina Categorie:Frontiera dintre România și Ucraina Categorie:Insula Șerpilor Categorie:Ape disputate Categorie:Istoria Mării Negre