Salafismul (, al-salafiyya), numit și mișcarea salafistă, este un curent religios din cadrul islamului sunnit ai cărui adepți urmăresc să imite cât mai fidel al-salaf al-salih („înaintașii pioși”), înțeleși în mod obișnuit ca primele trei generații de musulmani, și să aplice exemplul acestora în cât mai multe domenii ale credinței și vieții religioase.

În doctrină, salafismul acordă o importanță centrală Coranului și Sunnei, conceptului de tawhid (unicitatea lui Dumnezeu), evitării shirk-ului și a inovațiilor religioase considerate nelegitime (bid'a), precum și noțiunilor de aqida (credință/doctrină), manhaj (metodologie) și ijtihad (raționament juridic independent). Salafiții contemporani diferă însă considerabil în privința modului în care aceste principii trebuie aplicate în politică, în raporturile cu statul și în problema folosirii violenței.

Istoria termenului este disputată în literatura de specialitate. Idei și denumiri asociate urmării salaf-ului sunt atestate în perioada medievală, însă istoricul Henri Lauzière a argumentat că noțiunea abstractă și cuprinzătoare de salafiyya („salafism”) s-a cristalizat ca o categorie religioasă distinctă abia în primele decenii ale secolului al XX-lea. Din acest motiv, cercetarea contemporană distinge adesea între antecedentele intelectuale ale salafismului și apariția salafismului ca termen și identitate modernă.

Etimologie și definiție Termenul arab salaf () desemnează înaintașii sau predecesorii. Sintagma al-salaf al-salih (, „înaintașii pioși”) este folosită de salafiți cu referire în special la primele trei generații ale comunității musulmane, considerate modele privilegiate pentru înțelegerea și practicarea islamului.

Cuvintele derivate din salaf, inclusiv adjectivul salafi, au fost folosite cu mult înaintea epocii moderne. În textele medievale, asemenea denumiri puteau indica în special aderarea la ceea ce era numit madhhab al-salaf, adică poziția teologică atribuită primelor generații, mai ales în controversele privind atributele divine și teologia speculativă. Lauzière subliniază însă că utilizarea acestor adjective medievale nu dovedește existența unei mișcări cuprinzătoare numite salafiyya în sensul contemporan al termenului.

Doctrină și metodologie

Coranul, Sunna și autoritatea înaintașilor Salafiții susțin revenirea la Coran și Sunna așa cum consideră că acestea au fost înțelese și practicate de primele generații de musulmani. Această orientare implică o critică a interpretărilor religioase considerate a fi apărut ulterior și care, în concepția salafită, nu sunt suficient întemeiate pe textele revelate sau pe practica înaintașilor.

În jurisprudență, numeroși salafiți critică taqlid-ul, înțeles de ei ca urmarea necritică a unei autorități juridice sau a unei singure școli de drept, și acordă un rol mai mare ijtihad-ului și examinării dovezilor din Coran și hadith. Această poziție nu presupune însă că fiecare credincios interpretează independent textele; dezbaterile salafite privind competența juridică a nespecialiștilor și rolul învățaților sunt mai complexe decât simpla opoziție dintre ijtihad și taqlid.

Tawhid, shirk și bid'a Conceptul de tawhid ocupă un loc central în gândirea salafită. În literatura academică despre salafism, acesta este analizat împreună cu noțiunea opusă de shirk — asocierea altcuiva cu Dumnezeu în domenii considerate a-I aparține exclusiv — și cu preocuparea pentru eliminarea practicilor considerate inovații religioase (bid'a).

În consecință, salafiții au criticat diferite practici religioase întâlnite în comunitățile musulmane, în special atunci când le consideră incompatibile cu unicitatea adorării lui Dumnezeu sau lipsite de un precedent acceptabil în Coran, Sunna și practica primelor generații. Limitele exacte ale noțiunii de bid'a și aplicarea acesteia diferă însă între învățați și curente.

Teologie Antecedente importante ale teologiei salafite sunt identificate în tradiționalismul sunnit asociat cu Ahmad ibn Hanbal și, ulterior, în scrierile lui Ibn Taymiyya și Ibn Qayyim al-Jawziyya. În această tradiție există o neîncredere față de utilizarea kalam-ului ca fundament al doctrinei și un accent pe textele revelate în abordarea atributelor divine.

Această genealogie teologică nu înseamnă însă că salafismul contemporan este identic cu școala juridică hanbalită. Influența hanbalită și taymiyyană este deosebit de importantă în doctrină, însă salafiții moderni pot proveni din medii juridice diferite și pot respinge obligativitatea aderării exclusive la o singură școală juridică.

Hadith Studiul autenticității hadithurilor a devenit o componentă deosebit de importantă a salafismului contemporan. În secolul al XX-lea, Muhammad Nasir al-Din al-Albani a avut o influență majoră prin reevaluarea unor tradiții și prin opoziția sa față de utilizarea hadithurilor pe care le considera slabe. Această activitate a produs controverse atât cu învățați tradiționaliști, cât și cu unii reprezentanți ai establishmentului religios saudit.

Istorie

Antecedente premoderne Cercetătorii disting între existența unor idei apropiate de salafismul actual și existența unei mișcări istorice numite „salafism”. Atitudini tradiționaliste care privilegiau hadithul și criticau kalam-ul sunt asociate cu Ahmad ibn Hanbal și cu cercurile ahl al-hadith. În secolul al XIV-lea, Ibn Taymiyya și discipolul său Ibn Qayyim al-Jawziyya au dezvoltat poziții teologice și juridice care au exercitat ulterior o influență importantă asupra curentelor de reformă asociate salafismului.

Utilizarea retroactivă a denumirii „salafism” pentru aceste tradiții medievale trebuie însă deosebită de istoria termenului modern. Potrivit lui Lauzière, în perioada medievală expresii precum madhhab al-salaf sau adjectivul salafi puteau desemna în primul rând o poziție teologică, fără a indica existența unei mișcări socio-religioase cu sfera de cuprindere a salafismului contemporan.

Wahhabismul în secolul al XVIII-lea Mișcarea religioasă inițiată în Najd de Muhammad ibn Abd al-Wahhab în secolul al XVIII-lea constituie un antecedent important pentru dezvoltarea salafismului contemporan. Wahhabismul a pus un accent deosebit pe tawhid, combaterea practicilor considerate shirk și eliminarea inovațiilor religioase, fiind în același timp strâns legat de tradiția juridică hanbalită.

Cu toate acestea, utilizarea termenilor „wahhabit” și „salafit” ca sinonime pentru întreaga lor istorie este problematică. Cercetarea asupra începutului secolului al XX-lea arată că distincția dintre aceste categorii a fost variabilă și că unii învățați se identificau drept salafiți fără a fi wahhabiți.

Apariția conceptului modern de salafism În istoriografia mai veche, Jamal al-Din al-Afghani și Muhammad Abduh au fost adesea prezentați ca fondatori ai unei „mișcări salafiste” reformiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Această interpretare a fost contestată în cercetarea recentă. Henri Lauzière argumentează că nu există dovezi că al-Afghani și Abduh ar fi utilizat termenul salafiyya pentru a desemna o mișcare religioasă proprie și urmărește popularizarea acestei interpretări în principal la scrierile orientalistului francez Louis Massignon din primele decenii ale secolului al XX-lea.

O importanță majoră în răspândirea denumirii a avut-o editura și librăria al-Maktaba al-Salafiyya, fondată la Cairo în 1909. Activitatea editorială a acesteia a făcut termenul salafiyya mult mai vizibil, iar în anii 1920 sensul său a început să se extindă dincolo de o poziție strict teologică.

Rashid Rida a avut un rol important în acest proces. El a utilizat terminologia salafită, a susținut revenirea la sursele timpurii ale islamului și, în anii 1920, a desfășurat o campanie de reabilitare a wahhabiților în dezbaterile religioase arabe. Relația dintre modernismul islamic al cercului lui Abduh și curentul salafit purist care s-a consolidat ulterior rămâne astfel una dintre temele importante ale dezbaterii istoriografice.

Consolidarea salafismului contemporan În a doua jumătate a secolului al XX-lea, sensul purist al salafismului a devenit din ce în ce mai dominant. Un rol deosebit l-a avut (1914–1999), specialist în hadith care a activat în Siria, Arabia Saudită și Iordania. Stéphane Lacroix îl descrie drept una dintre figurile fondatoare ale salafismului contemporan și subliniază influența sa atât asupra curentelor apolitice, cât și asupra unor tendințe mai radicale.

Arabia Saudită a devenit, de asemenea, un centru instituțional major. Universitatea Islamică din Medina, fondată în 1961, a oferit educație religioasă unui număr mare de studenți străini și a fost concepută de la început cu o dimensiune misionară internațională.

Influența saudită asupra salafismului global nu a fost însă un proces exclusiv unilateral. Cercetările mai recente arată că învățații, studenții și comunitățile locale au adaptat, negociat și uneori contestat mesajele religioase provenite din Arabia Saudită.

Relația cu wahhabismul Relația dintre salafism și wahhabism este apropiată, dar complexă. Wahhabismul a apărut în Arabia centrală în secolul al XVIII-lea, înainte ca salafiyya să dobândească sensul său modern mai larg. Cele două tradiții împărtășesc importante elemente teologice, în special influența lui Ibn Taymiyya, accentul pe tawhid și critica practicilor considerate shirk sau bid'a.

Sursele din primele decenii ale secolului al XX-lea arată însă că „salafit” și „wahhabit” nu erau categorii perfect echivalente. Wahhabiții din Najd erau în mod tradițional hanbaliți în jurisprudență, în timp ce persoane care se identificau ca salafite puteau aparține și altor școli juridice. Uneori termenii au fost utilizați ca sinonime, iar alteori autorii au insistat asupra diferențelor dintre ei.

În secolul al XX-lea, contactele dintre savanții salafiți din diferite regiuni și instituțiile saudite au produs o convergență semnificativă. Aceasta nu a eliminat însă toate diferențele. De exemplu, abordarea juridică independentă a lui al-Albani a intrat uneori în conflict cu consensurile wahhabit-hanbalite din Arabia Saudită.

Curente contemporane Una dintre cele mai influente clasificări academice ale salafismului contemporan a fost propusă în 2006 de Quintan Wiktorowicz. El a împărțit mișcarea în trei tendințe principale — puriști, politicos și jihadiști — care împărtășesc un nucleu doctrinar, dar diferă asupra modului în care acesta trebuie aplicat condițiilor politice contemporane.

Salafismul quietist Curentul numit de Wiktorowicz „purist” și desemnat frecvent în literatura ulterioară drept salafism quietist acordă prioritate educației religioase, predicării (da'wa), corectării credinței și practicii individuale. În general, reprezentanții săi privesc cu suspiciune activismul politic partizan și revolta împotriva conducătorilor musulmani, considerând că schimbarea societății trebuie să înceapă prin reformarea credinței și comportamentului indivizilor.

Quietismul nu constituie totuși o poziție politică complet uniformă. Studiile asupra comunităților salafite din Iordania și asupra rețelelor transnaționale arată existența unor dezacorduri importante privind relația cu statul, autoritatea savanților și reacția la evenimente politice.

Salafismul politic Salafismul politic cuprinde actori care împărtășesc în mare parte doctrina salafită, dar consideră participarea politică, mobilizarea publică sau critica activă a autorităților necesare pentru apărarea și promovarea valorilor islamice. Formele concrete ale activismului variază în funcție de contextul local și pot include activism social, mișcări de protest sau participare electorală.

Salafismul jihadist Salafismul jihadist este curentul radical care acordă luptei armate un rol central în realizarea obiectivelor sale politico-religioase. Organizații precum Al-Qaida și Statul Islamic au fost asociate cu această tradiție.