Cei mai frumoși ani

Cei mai frumoși ani (în ) este un film american, o dramă romantică din 1973, regizat de Sydney Pollack și avându-i în rolurile principale pe Barbra Streisand și Robert Redford. Arthur Laurents a adaptat scenariul după propriul său roman cu același titlu din 1972, care se baza pe anii săi de facultate la Universitatea Cornell și pe experiențele sale legate de Comisia pentru Activități Antiamericane a Camerei Reprezerntanților.

Un succes de box-office, filmul a fost nominalizat la mai multe premii și a câștigat Premiile Oscar pentru Cea mai bună coloană sonoră și Cea mai bună melodie originală pentru piesa tematică „The Way We Were”. S-a clasat pe locul șase în sondajul AFI's 100 Years...100 Passions, care a selectat cele mai bune 100 de povești de dragoste din cinematografia americană. The Way We Were este considerat unul dintre marile filme romantice.

Albumul coloanei sonore a obținut discul de aur și a intrat în Top 20 al clasamentului Billboard 200, în timp ce piesa-titlu a devenit un single de aur, ocupând primul loc în Billboard Hot 100 și vânzându-se în peste două milioane de exemplare. Revista Billboard a desemnat „The Way We Were” drept hitul pop numărul 1 al anului 1974. În 1998, piesa a fost inclusă în „Grammy Hall of Fame” și s-a clasat pe locul opt în lista ”100 Years... 100 Songs” a Institutului American de Film, care cuprinde cele mai bune melodii din cinematografia americană, în 2004. De asemenea, a fost inclusă în lista „Songs of the Century”, realizată de Recording Industry Association of America și de Fundația Națională pentru Arte.[

Albumul coloanei sonore a obținut discul de aur și a intrat în Top 20 al clasamentului Billboard 200, în timp ce piesa-titlu a devenit un single de aur, ocupând primul loc în Billboard Hot 100 și vânzându-se în peste două milioane de exemplare. Revista Billboard a desemnat „The Way We Were” drept hitul pop numărul 1 al anului 1974. În 1998, piesa a fost inclusă în „Grammy Hall of Fame” și s-a clasat pe locul opt în lista ”100 Years... 100 Songs” a Institutului American de Film, care cuprinde cele mai bune melodii din cinematografia americană, în 2004. De asemenea, a fost inclusă în lista „Songs of the Century”, realizată de Recording Industry Association of America și de Fundația Națională pentru Arte.[

Rezumat

Katie Morosky și Hubbell Gardiner sunt studenți cu origini diferite. Katie este evreică și are opinii politice ferme pe care le exprimă fără rețineri, dintre care cea mai frapantă este susținerea comunismului. Hubbell provine dintr-un mediu de protestanți anglo-saxoni rezervat și tradiționalist și se arată sceptic față de politică și politicieni. Când drumurile lor se încrucișează, Katie îl admiră pe Hubbell pentru frumusețea sa, fizicul atletic și talentul la scris. Hubbell este impresionat de devotamentul lui Katie față de tot ceea ce crede ea. Katie nu-și ascunde disprețul față de prietenii lui Hubbell, iar aceștia, la rândul lor, o batjocoresc pe Katie și pozițiile ei politice pasionate. În ciuda diferențelor, Hubbell și Katie se admiră în tăcere unul pe celălalt. Ei petrec un moment împreună după ce Hubbell își vinde o povestire, iar la balul de absolvire dansează scurt înainte de a-și lua rămas bun.

Cei doi se reîntâlnesc în New York, spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial: Katie jonglează cu mai multe slujbe, iar Hubbell s-a întors din serviciul activ ca ofițer de marină în Pacificul de Sud. Cei doi, un cuplu improbabil, se îndrăgostesc. După moartea președintelui Franklin D. Roosevelt, Katie este indignată când prietenii lui Hubbell fac glume jignitoare. Ea respinge indiferența lui Hubbell față de lipsa lor de sensibilitate și de implicarea politică superficială. Hubbell este frustrat de franchețea și opiniile puternice ale lui Katie; el pune capăt relației lor, dar în cele din urmă se împacă.

Hubbell primește o ofertă de a-și adapta romanul într-un scenariu, dar Katie se teme că talentul lui va fi irosit la Hollywood. În ciuda temerilor ei, cei doi se mută la Malibu, unde contractul lui Hubbell cu studioul le asigură un stil de viață confortabil. În timp ce își despachetează lucrurile, aflăm că s-au căsătorit. Pe măsură ce Lista neagră de la Hollywood se extinde și McCarthyismul le invadează viețile, activismul politic al lui Katie reapare, punând în pericol reputația și mijloacele de trai ale lui Hubbell.

Katie și alții se opun public guvernului în legătură cu viața privată și libertatea de exprimare. Implicarea ei pune la încercare căsnicia, iar Hubbell se îndepărtează din cauza combativității politice a lui Katie. Deși Katie este însărcinată, Hubbell are o aventură cu fosta lui iubită din facultate. Katie își dă seama că el nu este bărbatul pe care și-l idealizase și că va alege întotdeauna calea cea mai ușoară. Hubbell este epuizat emoțional și incapabil să se ridice la înălțimea așteptărilor lui Katie. După nașterea fiicei lor, Rachel, cei doi divorțează.

Ani mai târziu, Katie și Hubbell se întâlnesc întâmplător în fața Hotelului Plaza din New York, unde Katie participă la o manifestație pentru „Interzicerea bombei”. Un taxi le întrerupe reîntâlnirea, dar cei doi se despart cu un rămas-bun tandru, dulce-amărui.

Distribuție

Barbra Streisand – Katie Morosky Robert Redford – Hubbell Gardiner Bradford Dillman – J.J. Lois Chiles – Carol Ann Patrick O'Neal – George Bissinger Viveca Lindfors – Paula Reisner Allyn Ann McLerie – Rhea Edwards Murray Hamilton – Brooks Carpenter Herb Edelman – Bill Verso Diana Ewing – Vicki Bissinger Sally Kirkland – Pony Dunbar George Gaynes – El Morocco Captain James Woods – Frankie McVeigh Susan Blakely – Judianne

Producție În 1937, pe când era student la Cornell, Arthur Laurents a fost inițiat în activismul politic de o studentă care a devenit modelul personajului Katie Morosky, membră a Ligii Tineretului Comunist American și oponentă declarată a lui Francisco Franco și a eforturilor sale de a prelua controlul asupra Spaniei prin Războiul Civil Spaniol. Această radicală înflăcărată din campus a organizat mitinguri și o grevă pentru pace, iar amintirea fervorii ei a rămas în mintea lui Laurents mult timp după ce cei doi au pierdut legătura.

Laurents a decis să dezvolte o poveste având în centrul ei un personaj similar, dar nu era sigur ce alte elemente să adauge. Și-a amintit de un profesor de scriere creativă pe nume Robert E. Short, care considera că avea un bun simț al dialogului și îl încurajase să scrie piese de teatru. Primul său instinct a fost să creeze o criză între eroina principală și profesorul ei de la facultate, dar a decis că pasiunea ei trebuia să fie politica, nu scrisul. Astfel a luat naștere un personaj masculin care se pricepea la cuvinte, dar care nu avea o înclinație puternică să se dedice unei cariere în care să le folosească.

Având în vedere propriul său trecut, Laurents a considerat că era important ca eroina sa să fie evreică și să împărtășească indignarea sa față de nedreptate. De asemenea, a considerat că era momentul ca un film hollywoodian de larg consum să aibă o eroină evreică, iar deoarece Barbra Streisand era cea mai renumită vedetă evreică din industrie, a scris rolul lui Katie Morosky special pentru ea. Laurents o cunoștea pe Streisand de ceva vreme, după ce o distribuisese în musicalul său de pe Broadway din 1962, I Can Get It for You Wholesale. Personajul lui Hubbell Gardiner, inițial unul secundar, a fost inspirat de mai multe persoane pe care Laurents le cunoștea. Prenumele a fost împrumutat de la producătorul de televiziune rafinat Hubbell Robinson, care îl angajase pe Laurents să scrie un episod din serialul ABC Stage 67. Aspectul fizic și personalitatea au provenit din două surse principale – scriitorul Peter Viertel și un bărbat pe care Laurents îl numea doar „Tony Blue Eyes”, o cunoștință care a inspirat scena în care profesorul de scriere creativă citește clasei sale nuvela lui Hubbell.

În cartea sa din 2023 despre realizarea filmului, jurnalistul Robert Hofler pune la îndoială relatarea lui Laurents privind sursa de inspirație a poveștii, subliniind că Laurents a mai spus că Katie era „în mare parte eu” și că Hubbell a fost inspirat parțial de cele două mari iubiri ale lui Laurents, actorul Farley Granger și dezvoltatorul imobiliar Tom Hatcher.

Laurents a scris un scenariu detaliat pentru Ray Stark, care l-a citit în timpul unui zbor transcontinental și l-a sunat pe scenarist imediat ce a ajuns în Los Angeles pentru a da undă verde proiectului. Laurents fusese impresionat de filmul Și caii se împușcă, nu-i așa? și l-a propus pe Sydney Pollack pentru regia filmului. Streisand a fost impresionată de faptul că acesta studiase cu Sanford Meisner la Neighborhood Playhouse din Manhattan și a susținut alegerea. Stark era mai puțin entuziast, dar a fost de acord deoarece Pollack l-a asigurat că îl poate aduce pe Robert Redford pentru rolul lui Hubbell, pe care Laurents îl scrisese având în minte pe Ryan O'Neal. Relația amoroasă dintre O'Neal și Streisand se apropia de sfârșit, iar Stark voia să evite conflictele dintre protagoniști. Laurents a regretat în cele din urmă că l-a recomandat pe Pollack. Regizorul a cerut ca rolul lui Hubbell să fie pus pe picior de egalitate cu cel al lui Katie și, pe tot parcursul filmărilor, din motive inexplicabile, l-a ținut pe Laurents departe de Redford. Ceea ce trebuia să fie versiunea finală a scenariului a fost scrisă de Laurents și Pollack la apartamentul lui Stark din Sun Valley, Comitatul Blaine, Idaho. Laurents, consternat să descopere că foarte puțin din munca sa mai rămăsese la final, a părăsit proiectul. De-a lungul timpului, 11 scenariști, printre care Dalton Trumbo, Alvin Sargent, Paddy Chayefsky și Herb Gardner, au contribuit la scenariu. Rezultatul a fost o poveste confuză, plină de lacune, care nu le-a plăcut nici lui Streisand, nici lui Redford. Laurents a fost rugat să se întoarcă și a făcut-o doar după ce a cerut și a primit o sumă exorbitantă de bani.

Deoarece data de începere a filmărilor a fost amânată pe fondul numeroaselor revizuiri ale scenariului, Cornell a fost exclus ca locație de filmare; filmările au avut loc, în schimb, la Union College din Schenectady, New York. Printre alte locații s-au numărat satul Ballston Spa din nordul Comitatului Saratoga, New York; Central Park; plaja din Malibu, California; și Union Station din Los Angeles, aceasta din urmă fiind folosită pentru o scenă pe care Laurents a considerat-o absurdă și pentru a cărei eliminare a luptat, fără succes.

Laurents a fost îngrozit când a văzut prima versiune brută a filmului. A considerat că avea câteva scene bune și câteva momente bune în scenele slabe, dar, în ansamblu, a considerat că era o harababură filmată prost, dezordonată și lipsită de coerență. Ambele vedete păreau să se interpreteze pe ele însele mai des decât pe personajele lor, iar Streisand folosea adesea un accent pompos care, în opinia lui Laurents, îi afecta interpretarea. Pollack a recunoscut că filmul nu era bun, și-a asumat întreaga responsabilitate pentru problemele acestuia și și-a cerut scuze pentru comportamentul său. A doua zi, s-a retras în sala de montaj pentru a-l îmbunătăți cât mai mult posibil. Laurents a considerat că modificările l-au îmbunătățit, dar niciodată nu a ajuns la nivelul la care ar fi putut fi.