Tratatul de la Zuhab, semnat în 1639, a pus capăt războiului otomano-persan și a stabilit, totodată, granița dintre cele 2 imperii (ce între timp, în secolul al XX-lea, au devenit Republicile Turcia și Iran), aceasta rămânând în mare parte nemodificată din acel moment și până în zilele noastre.
Tratatul a reafirmat suveranitatea otomană asupra Bagdadului, însă centrul Irakului a continuat să fie marcat de instabilitate din cauza conflictelor interne. În această perioadă, dinastia safavidă, care a impus șiismul duodecimalist drept religie de stat în Iran, a reprezentat o putere regională majoră. Rivalitatea constantă dintre cele două imperii a provocat frecvente schimbări de suveranitate asupra mai multor teritorii; un exemplu notabil este orașul Bagdad, aflat sub control safavid din 1623 până la recucerirea sa de către otomani în 1638.
Linia de frontieră stabilită trecea la est de localitățile Ahalțihe, Kars, Vale, Shahrizor, Bagdad și Basra. În urma acestor împărțiri, Azerbaidjanul, Armenia de Est și Kurdistanul de Est au rămas în întregime sub influența Iranului, în timp ce teritoriile arabe, Armenia de Vest și Kurdistanul de Vest au revenit Imperiului Otoman. De asemenea, Georgia a fost divizată: Georgia de Est a rămas sub control safavid, iar Georgia de Vest și regiunea Samtskhe-Saatabago au intrat sub control otoman.
Note