Ion Valeriu Emilian () a fost un politician fascist român, comandant al lăncierilor și fondator al organizației ultranaționaliste Svastica de Foc, activă pe scena politică interbelică în anii 1930. În urma dizolvării partidelor politice instituite prin lovitura de stat a regelui Carol al II-lea, Emilian s-a înrolat ca voluntar în Armata Română pe Frontul de Răsărit în cadrul Operațiunii Barbarossa. Înaintat la gradul de căpitan de cavalerie în timpul războiului, a activat ulterior în exil la diverse ziare anticomuniste și a publicat volumul memorialistic de război Cavalerii Apocalipsei (Les Cavaliers de l'Apocalypse).

Biografie Primii ani și educația Ion Valeriu Emilian s-a născut la Craiova la 14 decembrie 1906.Liviu Valenas „Soldat al Maresalului Ion Antonescu: Convorbiri cu Ion Pantazi”, ed.Vremea, Bucuresti, 2001, p.109. Bunicul său pe linie paternă, Ștefan Emilian, fusese dascălul revoluționarului transilvănean Avram Iancu, iar bunica sa paternă, Cornelia Emilian, a fost o importantă feministă, în timp ce mama sa provenea dintr-o familie de răzeși din sudul Moldovei. A fost văr primar cu pictorița Céline Emilian. A urmat cursurile Liceului „Sfântul Iosif”, continuându-și studiile la Liceul Militar „Mănăstirea Dealu”.Ovidiu Vuia „Ion V. Emilian” in Buletinul Casa Romana, anul 8, nr. 4, dec. 1985, p. 61, California, S.U.A. Deși manifesta înclinație către o carieră militară activă, la insistențele familiei a ales să studieze dreptul și a profesat ca avocat.

Activitatea în LANC și PNC În perioada interbelică, Emilian s-a alăturat mișcării ultranaționaliste radicale, devenind un membru proeminent al Ligii Apărării Național-Creștine (LANC), condusă de A. C. Cuza. A contribuit cu articole de presă la publicații de extremă dreaptă, printre care cotidianul Porunca Vremii. În cadrul structurilor de tineret ale LANC, a ocupat funcția de comandant al „Cămășilor Albastre” (cunoscuți colocvial sub numele de Lăncieri), aripa paramilitară a formațiunii. A fost inclusiv deputat din partea LANC.

În iulie 1935, LANC a fuzionat cu Partidul Național Agrar al lui Octavian Goga, dând naștere Partidului Național Creștin (PNC). În perioada scurtei guvernări a cabinetului Goga-Cuza (decembrie 1937 – februarie 1938), Ion Valeriu Emilian a fost numit în funcția de prefect al județului Neamț. În această calitate, el ar fi refuzat ordinele transmise de ministrul afacerilor străine, Istrate Micescu, care ar fi vizat asasinarea liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu.Șerban Milcoveanu „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu” vol.1, f. Ed.,Bucuresti, 2007, p.190. A se vedea si mentiunea facuta de Mircea Dimitriu in Liviu Valenas „Convorbiri cu Mircea Dimitriu: Miscarea Legionara intre adevar simistificare”, ed. Marineasa, Timisoara, 2000, p.43.

Lider al organizației „Svastica de Foc” Dezacordul față de fuziunea dintre LANC și PNA – pe care a perceput-o drept un act de oportunism politic –, alături de nemulțumirea provocată de numirea poetului și ideologului Nichifor Crainic la comanda cămășilor albastre, l-au determinat pe Emilian să părăsească formațiunea și să înființeze organizația extremistă Svastica de Foc.Beldiman & Beldiman 2000, p. 37 Din cauza antecedentelor sale în rândul lăncierilor, membrii grupării au continuat să fie desemnați adesea drept „cămăși albastre” în rapoartele întocmite de Siguranța Statului.

În primele etape ale activității sale, simbolistica Svasticii de Foc a împrumutat aproape în totalitate elementele LANC, membrii săi purtând în continuare cămăși albastre. Începând cu toamna anului 1936, uniforma oficială a fost modificată, fiind adoptate cămăși de culoare brună, chipie și berete brune, diagonale militare și o brasardă tricoloră specifică: banderolă albastră, cerc galben și o svastică roșie poziționată central.Svastica de Foc (in Romanian). 2 (9): 5. 8 July 1937 – via BCU Cluj. Se atrage atențiunea camarzilor din provincie asupra faptului că sunt obligați să-și procure cămăși și șepci brune. [Attention is drawn to comrades in the provinces that they are required to obtain brown shirts and caps.]

Conform notelor informative ale Siguranței din 5 octombrie 1936, filiala din București număra aproximativ 200 de membri, proveniți în special din medii marginale urbane și vânzători ambulanți. Totuși, începând cu anul 1937, mișcarea a atras în rândurile sale și cadre didactice, jurnaliști sau intelectuali afiliați curentelor ultrnaționaliste.Beldiman & Beldiman 2000, pp. 37–38

Ideologie și relația cu alte mișcări Svastica de Foc s-a definit ideologic prin național-socialism, fascism, antisemitism, germanofilie declarată și un atașament militant față de Biserica Ortodoxă Română. Emilian și gruparea sa au criticat dur fuziunea dintre LANC și PNC, considerând-o o „sinucidere” politică dictată de moderarea programului naționalist. De asemenea, a susținut teza conform căreia LANC fusese infiltrat de un „cal troian” al francmasoneriei, făcând aluzie la figura lui Nichifor Crainic. Spre sfârșitul anului 1937, Emilian a încercat o reconciliere cu conducerea cuzistă, propunând reintegrarea membrilor săi ca un corp de elită de asalt și gardă de protecție pentru conducători (structură inspirată de Schutzstaffel din Germania Nazistă), însă reunificarea nu s-a materializat.

Relațiile lui Emilian cu Corneliu Zelea Codreanu au fost cordiale în virtutea trecutului comun din LANC; Emilian asistase personal, în 1927, la ceremonia de jurământ a primilor legionari, eveniment pe care l-a apreciat retrospectiv drept mai degrabă „ridicol” decât solemn. Deși au existat perioade de tensiune deschisă între Svastica de Foc și Garda de Fier (în special din cauza refuzului lui Codreanu de a încheia o alianță formală), rivalitatea împărtășită față de LANC și PNC a favorizat menținerea unor contacte amicale între cele două facțiuni.

Cariera militară Odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea și desființarea partidelor politice, Emilian a renunțat la activitatea civică deschisă. În iunie 1941, odată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa și intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a înrolat voluntar ca ofițer de rezervă în cadrul Regimentului 2 Călărași, unitate recrutată cu predilecție din fostul județ Romanați. Și-a botezat calul de serviciu „Dac”.

A participat la acțiunile militare de pe Frontul de Răsărit și a continuat lupta după actul de la 23 august 1944, când trupele române s-au alăturat Aliaților. Emilian a susținut ulterior că a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier și distincția sovietică „Pobeda”. A trăit un acut sentiment de deziluzie și rușine în urma întoarcerii armelor împotriva forțelor Axei, menționând în scrierile sale că „a murit spiritual” în timpul asaltului de sacrificiu de la Silička Planina (Cehoslovacia).

La 17 ianuarie 1945 s-a predat Diviziei 4 Munte a armatei germane. Fiind considerat căzut la datorie pe front, a afirmat că fusese decorat post-mortem de comandamentul sovietic cu Ordinul Bogdan Hmelnițki și medalia „Victoria”.(6) Ion V. Emilian „Les Cavaliers de l’Apocalypse”, ed. Pensee Moderne, Paris, 1974, p.390.

Exilul și activitatea postbelică Refugiat în Austria, Emilian a ajuns la Viena, unde s-a raliat așa-numitului „Guvern Național Român” din exil condus de Horia Sima. În anii de început ai Războiului Rece, a intrat în legătură cu serviciile de informații ale armatei americane (Counter Intelligence Corps - CIC). Datorită acestor afilieri, Emilian a afirmat că a devenit o țintă a serviciilor secrete sovietice (NKVD), acuzând tentative de asasinat împotriva sa în anii 1950 și 1956. Fratele său, Marcel Emilian, a fost executat de regimul comunist din România la 13 decembrie 1949.Ion V. Emilian „Les Cavaliers….”, p.435

A înființat publicația periodică Roșu, galhen și albastru, de orientare anticomunistă, tipărită la Linz. Începând cu anul 1953, a editat în exil publicația anticomunistă Stindardul, care a apărut de-a lungul anilor într-un total de 154 de numere. A mai colaborat și la ziarul Patria, tipărit la München, organul de presă al Ligii Românilor Liberi din Germania, controlată de generalul Ion Gheorghe. În 1973, considerând că nu stăpânește suficient de bine limba franceză, a redactat în colaborare cu scriitorul francez Jean Marcilly volumul autobiografic Les Cavaliers de l'Apocalypse („Cavalerii Apocalipsei”), o cronică a luptelor de cavalerie și a experienței trăite pe front. Cartea a fost tradusă și publicată în Germania în 1977.

A fost suspectat de faptul că ar fi fost informator al Securității.

Decesul Ion Valeriu Emilian a încetat din viață la 6 iulie 1985, la vârsta de 78 de ani. A fost înmormântat în cimitirul din localitatea bavareză Fürstenfeldbruck, la ceremonia funerară participând aproximativ 200 de persoane, printre care numeroși membri ai exilului românesc din Europa Occidentală.Ion Pantazi „Am trecut prin iad” vol.2, ed. Stindardul Romanilor, Germania, 1989, p.207.

Opera Les Cavaliers de l'Apocalypse (în colaborare cu Jean Marcilly), Éditions Albatros, Paris, 1973 (ediție germană: Die Reiter der Apokalypse, 1977).

Note

Categorie:Nașteri în 1906 Categorie:Nașteri pe 14 decembrie Categorie:Decese în 1985 Categorie:Decese pe 6 iulie Categorie:Craioveni Categorie:Decese în München Categorie:Absolvenți ai Facultății de Drept a Universității din București Categorie:Creștini ortodocși români Categorie:Fasciști români Categorie:Fasciști creștini Categorie:Prefecți români Categorie:Militari români în Al Doilea Război Mondial Categorie:Anticomuniști români Categorie:Exilați români Categorie:Autobiografi români Categorie:Memorialiști români Categorie:Antimasoni Categorie:Români emigrați în Germania Categorie:Fondatori de ziare români Categorie:Membri ai Partidului Național Creștin Categorie:Deputați români