Complexuri de plantații din sudul Statelor Unite

Complexurile de plantații, adică moșiile de mari dimensiuni, autosuficiente, care produceau culturi comerciale în scop lucrativ, erau o prezență obișnuită în sudul Statelor Unite, începând cu secolul al XVII-lea și până în secolul al XX-lea. Complexul cuprindea totul, de la reședința principală până la țarcurile pentru animale. Până la abolirea sclaviei, astfel de plantații se bazau, în general, pe munca forțată a sclavilor.

Plantațiile reprezintă un aspect important al istoriei sudului Statelor Unite, în special înainte de Războiul Civil American. Clima temperată/subtropicală blândă, precipitațiile abundente și solurile fertile din sud-estul Statelor Unite au permis înflorirea unor plantații de mari dimensiuni, unde un număr mare de africani reduși la sclavie erau ținuți captivi și obligați să cultive recoltele necesare pentru a genera bogăție în favoarea clasei plantatorilor, o elită albă.

Astăzi, la fel ca și în trecut, există o mare diversitate de opinii cu privire la ceea ce diferenția o plantație de o fermă. De obicei, o fermă se axa pe agricultura de subzistență. În schimb, obiectivul principal al unei plantații era producția de culturi comerciale, alături de o cantitate suficientă de culturi alimentare de bază pentru a hrăni populația domeniului și animalele. O definiție comună a ceea ce constituia o plantație este că aceasta avea, de obicei, între 500 și 1.000 de acri (2,0–4,0 km²) sau mai mult de teren, și producea una sau două culturi comerciale destinate vânzării. Alți cercetători au încercat să o definească în funcție de numărul de persoane înrobite.

Descriere

Marea majoritate a fermierilor din Sud care dețineau sclavi aveau mai puțin de cinci sclavi; acești fermieri obișnuiau să lucreze pe câmpuri alături de înrobiți. Se estimează că în 1860 existau 46.200 de plantații, dintre care 20.700 aveau între 20 și 30 de sclavi, iar 2.300 aveau o forță de muncă de 100 sau mai mulți sclavi, restul situându-se undeva între aceste două categorii. Doar un procent mic dintre plantațiile din Sud aveau o reședință impunătoare situată pe o suprafață imensă.

Multe plantații erau administrate de proprietari absenți și nu aveau o casă principală pe teren. La fel de vitale și, probabil, chiar mai importante pentru complex erau numeroasele structuri construite pentru prelucrarea și depozitarea recoltelor, prepararea și depozitarea alimentelor, adăpostirea echipamentelor și a animalelor, precum și pentru diverse alte scopuri domestice și agricole. Valoarea plantației provenea din pământul său și din oamenii care îl munceau din greu pentru a produce culturi destinate vânzării. Aceiași oameni au creat mediul construit: reședința proprietarului, barăcile sclavilor, hambarele și alte clădiri ale complexului.

Materialele necesare pentru construcția clădirilor unei plantații proveneau, în mare parte, de pe terenurile domeniului. Lemnul era obținut din zonele împădurite ale proprietății. În funcție de scopul utilizării, acesta urma să fie despicat, cioplit sau tăiat la ferăstrău. Cărămizile erau cel mai adesea produse la fața locului din nisip și argilă, care erau modelate, uscate și apoi arse într-un cuptor. Dacă era disponibilă piatra, aceasta era folosită. Betonul tabby era adesea utilizat pe Insulele Mării.

Puține structuri ale plantațiilor au supraviețuit până în epoca modernă, marea majoritate fiind distruse de-a lungul secolelor de dezastre naturale, neglijare sau incendii. Odată cu prăbușirea economiei și cu tranziția Sudului de la o societate preponderent agrară la una industrială, plantațiile și complexurile lor de clădiri au devenit depășite. Deși majoritatea au fost distruse, cea mai frecventă structură care a supraviețuit este casa proprietarului. Așa cum se întâmplă în general cu clădirile, cele mai solide și mai interesante din punct de vedere arhitectural au fost, de obicei, cele care au fost păstrate, și sunt mai bine documentate decât multe dintre cele mai mici și mai simple. Au fost conservate câteva case de plantație ale unor personalități importante, printre care Mount Vernon (deținută de George Washington), Monticello (Thomas Jefferson) și The Hermitage (Andrew Jackson). Mai puțin frecvente sunt exemplele intacte de locuințe ale sclavilor. Cele mai rare dintre toate sunt structurile agricole și domestice de importanță secundară, în special cele care datează din perioada anterioară Războiului Civil.

Organizarea socială și a muncii Proprietarul plantației

O persoană care deținea o plantație era cunoscută sub numele de planter. Istoricii care au studiat Sudul din perioada de dinainte de război au definit, în general, termenul planter în mod precis ca fiind o persoană care deținea proprietăți (imobiliare) și ținea în sclavie 20 sau mai multe persoane.Peter Kolchin, American Slavery 1619–1877, New York: Hill and Wang, 1993, xiii În comitatele „Black Belt” din Alabama și Mississippi, termenii de „plantator” și „fermier” erau adesea sinonimi.Oakes, Ruling Race, 52.

Istoricii Robert Fogel și Stanley Engerman definesc marii proprietari de plantații ca fiind cei care dețineau peste 50 de sclavi, iar pe cei mijlocii ca fiind cei care dețineau între 16 și 50 de sclavi. Istoricul David Williams, în lucrarea sa, A People's History of the Civil War: Struggles for the Meaning of Freedom, sugerează că cerința minimă pentru a fi considerat plantator era de 20 de sclavi, mai ales având în vedere că un plantator din Sud putea scuti de serviciul militar confederat un bărbat alb la fiecare 20 de persoane pe care le deținea.David Williams, A People's History of the Civil War: Struggles for the Meaning of Freedom, New York: The New Press, 2005.

În Sudul postbelic au fost publicate numeroase memorii nostalgice despre viața de pe plantații. De exemplu, James Battle Avirett, care a crescut pe plantația Avirett-Stephens din comitatul Onslow, Carolina de Nord, și a servit drept capelan episcopal în Armata Statelor Confederației, a publicat în 1901 cartea The Old Plantation: How We Lived in Great House and Cabin before the War. Astfel de memorii includ adesea descrieri ale Crăciunului ca simbol al orânduirii antimoderne, exemplificată de „conacul mare” și de familia extinsă.

Romanele, adesea ecranizate, prezintă o viziune romantică și idealizată asupra vieții de pe plantații, și glorifică supremația albilor. Cele mai populare dintre acestea au fost Nașterea unei națiuni (1916), bazat pe romanul bestseller al lui Thomas Dixon Jr., The Clansman (1905), și Pe aripile vântului (1939), bazat pe romanul bestseller cu același titlu (1936) al lui Margaret Mitchell.

Supraveghetorul

Pe plantațiile mai mari, un supraveghetor îl reprezenta pe proprietar în chestiunile legate de gestionarea zilnică. Supraveghetorul avea o „importanță deosebită” pe plantație, întrucât își asuma responsabilitatea pentru funcționarea ordonată și profitabilă a acesteia. Supraveghetorii erau, și rămân, indisolubil legați de funcția lor disciplinară față de sclavii de pe plantație, fiind responsabili personal de pedepsirea acestora. Ca parte a „rangului al doilea” al albilor de pe o plantație, supraveghetorii proveneau de obicei din straturile inferioare ale populației albe locale și erau, prin urmare, percepuți în mod constant de către plantatori ca fiind incompetenți, neciopliți, brutali și nedemni de încredere. Thomas Jefferson, într-o scrisoare adresată lui George Washington în 1794, deplângea „ravagiile fără scrupule ale supraveghetorilor”; în altă parte, el i-a descris ca fiind „cea mai abjectă, degradată și lipsită de principii rasă”. Deși bărbații albi predominau în această profesie, bărbații sclavi erau ocazional promovați la un rang de tip supraveghetor (denumit uneori „conducător”). Pe plantațiile mai mari din Sudul Profund, unde plantatorii erau absenți, puteau fi prezenți atât un supraveghetor alb, cât și un conducător negru.

Supraveghetorul se trezea înaintea sclavilor și îi stârnea pentru de a le atribui sarcinile zilei. Adesea locuia, uneori împreună cu familia sa, în imediata apropiere a șederilor sclavilor, pentru a-și asigura controlul asupra populației și a se distanța de familia proprietarului plantației. Supraveghetorii erau responsabili de repartizarea muncii și a timpului pe plantație și, fiind oamenii albi cei mai apropiați de sclavi, exercitau o influență considerabilă asupra oricăror activități care nu țineau de muncă (cum ar fi limba, religia și relațiile amoroase) întreprinse de înrobiți.

Sclavii

Cu câteva excepții, plantațiile din Sud s-au bazat în totalitate pe munca sclavilor până la abolirea sclaviei. Instituția plantației din Sud era relativ sinonimă cu cea a sclaviei, iar majoritatea covârșitoare a sclavilor, aproximativ 91% în 1860, lucra în sectorul agricol. Sclavii efectuau munci agricole, culinare, casnice și de altă natură, care susțineau funcționarea plantației și traiul plantatorului și al familiei sale.Kate Egner, "Slavery in Colonial America." American Battlefield Trust

La scurt timp după fondarea Jamestown, sclavii erau deja folosiți pentru munca agricolă. Inițial, majoritatea sclavilor erau amerindieni, achiziționați de la indigeni care dețineau sclavi sau, odată ce dominația britanică s-a consolidat, capturați în raiduri de sclavi. Cu toate acestea, africanii au devenit grupul predominant de sclavi încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, aceștia ajungând pentru prima dată în Jamestown în 1619. Formarea plantațiilor la mijlocul secolului al XVII-lea a coincis cu începutul importului de sclavi pe scară largă în America de Nord. Deoarece acești sclavi erau achiziționați prin intermediul comerțului transatlantic, ei erau aproape exclusiv de culoare neagră. Ulterior, sclavia a devenit ereditară (moștenită în funcție de statutul mamei, conform principiului juridic partus sequitur ventrem). Astfel, până la momentul Revoluției Americane, sclavii din Sud erau considerați o castă socială exclusiv de culoare.

Sclavii erau obligați să muncească de la răsărit până la apus și li se atribuiau sarcini în funcție de caracteristicile fizice, abilitățile și vârsta lor. Natura muncii depindea de culturile de pe plantație; culturile mai solicitante, precum zahărul, necesitau un sistem de echipe în care sclavii erau grupați în rânduri, în funcție de abilitățile lor, în timp ce plantațiile mai mici amestecau adesea forța de muncă liberă cu cea înrobită, folosind sisteme de sarcini mai puțin riguroase. În complexurile de plantații, sclavii locuiau în mare parte în barăci. Sclavii agricoli nu primeau educație și socializau doar cu ceilalți sclavi. De obicei, erau instruiți în credința creștină a stăpânilor lor, sub supravegherea unui predicator alb. Deoarece sclavii erau considerați bunuri, aceștia puteau fi pedepsiți și recompensați la discreția plantatorului, biciul fiind instrumentul de pedeapsă cel mai des folosit de supraveghetori.

După emancipare

După Războiul Civil, multe complexuri de plantații au ajuns în stare de degradare, deoarece valoarea economică a sclavilor ca proprietate a fost anulată, prin cel de-al treisprezecelea amendament. Deși mulți foști sclavi au fost păstrați pe plantații ca arendași, mecanismele fundamentale care asigurau funcționarea acestor complexuri ca instituții centralizate și autosuficiente nu mai erau viabile.

Avuția fostei clase de proprietari a revenit în totalitate la nivelurile de dinaintea războiului, în decursul unei generații de la emancipare. Foștii plantatori și descendenții lor și-au clădit adesea averile în mediul industrial sau comercial.