Petru Groza

Petru Groza () a fost un avocat și om politic român, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952–7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care amenința în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza mima apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu fusese recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.

Biografie

Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. Mama sa a fost Maria Popovici, fiică de preot. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coșteiu și Colegiul Reformat din Orăștie. Între anii 1903-1905, a studiat la Facultatea de Drept și Științe Economice a Universității din Budapesta . Din 1905 își continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza își obține diploma în științe juridice cu distincția magna cum laude.

La întoarcerea în țară, Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911. În timpul primului război mondial a servit ca soldat în al 8-lea regiment de honvezi.

Cariera politică

Cariera politică o începe în Partidul Național Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mișcării naționale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu și alții. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania, Banat și din Țara Ungurească (Crișana și Maramureș, care erau sub administrație ungară)” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.Ioan Scurtu (coord.), România. Documentele Unirii. 1918, București, Editura Fundației Culturale Române, 1993, p.141„Românul”, Arad, din 20 noiembrie/3 decembrie 1918

La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, Petru Groza este ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăsește partidul împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga și se înscrie în Partidul Poporului, pe 17 aprilie.„Îndreptarea”, II, nr.86 din 17 aprilie 1920 Formațiunea prezidată de generalul Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand I datorită manevrelor de culise întreprinse de fruntașul liberal Ionel Brătianu pentru a determina căderea cabinetului Blocului Parlamentar, coaliție politică din care făcea parte și PNR.Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iași, VI, 1969 În guvernul generalului Averescu, Groza este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie - 13 decembrie 1921).

La alegerile din martie 1922 și cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului Poporului. Manevrele lui Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet, Groza primește portofoliul Lucrărilor Publice. thumb|right|250px|Petru Groza, depunând buletinul de vot în urnă. Îndeplinește această funcție până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără portofoliu. Politica de independență din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre în conflict cu generalul Averescu, motiv pentru care fruntașul liberal a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor și declarațiilor domnului general Averescu, București, f.a., p.11 Mai mult, la alegerile din iulie 1927 Partidul Poporului nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament.„Neamul Românesc”, XII, nr.75 din 3 iulie 1927

Frontul Plugarilor Dezamăgit de viața politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se dedica afacerilor sale. Revine pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul Plugarilor, organizație al cărei președinte a fost până în 1953. Aceasta era o formațiune politică minoră, care se situa pe stânga eșichierului politic. Imediat, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist, care se afla, în acele vremuri, în ilegalitate .

În localitatea natală a lui Petru Groza, pe 24 septembrie 1935, a fost semnat acordul pentru înființarea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ și Frontul Plugarilor, ambele formațiuni fiind satelite ale comuniștilor.Gheorghe I. Ioniță, Pentru un Front Popular Antifascist în România, București, Editura Politică, 1971 Trei luni mai târziu, aceleași două partide, împreună cu Blocul Democratic și Partidul Socialist, s-au întrunit la Țebea, unde, sub gorunul lui Horea și mormântul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva pericolului fascist.I. Scurtu, C. Mocanu, D. Smârcea, Culegere de documente privind istoria României. 1918 - 1944, București, Editura didactică și Pedagogică, 1994, pp.312-313Petre Constantinescu-Iași, Lupta pentru formarea Frontului Popular în România (1935 - 1937), București, Editura Academiei, 1968

În următorii ani, formațiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943, participă la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe 20 iunie 1944, a susținut formarea coaliției Blocului Național Democrat între PNȚ, PNL, PSD și PCR.„România liberă” din 10 august 1944 A fost întemnițat în timpul dictaturii antonesciene.Mic dicționar enciclopedic, Editura enciclopedică română, București, 1972

Viceprim-ministru Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu.Emilian Ionescu, Antoneștii în seiful Castelului alb, în „Magazin Istoric”, nr.5/1967Ioan Macsony Stârcea, Memorii, vol. III, pp.1422-1498 Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite„Monitorul Oficial”, nr.219 din 22 septembrie 1944, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.Winston Churchill, Memoires sur la Deuxieme Guerre Mondiale, vol. VI, Paris, 1953, pp.234-236

Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”.Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, nr.27/1944, f.1 Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.

Obținerea mandatului de prim-ministru thumb|right|220px|Petru Groza în 1945, vorbind. FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu.Nicolae Rădescu, Începutul ocupației în „Memoria”, nr.6/1990, p.108 La Conferința de la Ialta din 4 - 11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică.Relații internaționale în acte și documente, vol. II (1939 - 1945), București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976, p.185 Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.„Frontul Plugarilor” din 10 februarie 1945 România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.Nicolette Franck, O înfrângere în victorie (1944 - 1947), București, Editura Humanitas, 1992, pp.pp.143-153 Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!.Ibidem, pp.122-123 Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”.Ibidem, pp.173-174 În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Greva regală și criza politică