Titus Liviu Maiorescu () a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, diplomat, politician și scriitor român, mason, cel de-al 23-lea prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă în istoria României de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Titu Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a Formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Biografie
Titus Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, pe 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, născută Maria Popazu, este sora episcopului cărturar al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu se trăgea din Vălenii de Munte și, se pare, că ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, greco-catolic, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia respectul (poate și o presupusă înrudire) cu protopopul greco-catolic al Reghinului, Petru Maior. Teolog greco-catolic prin formație (cu studii la Blaj, Pesta și Viena), Ioan Maiorescu s-a dovedit a fi un gânditor cu largi orizonturi. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași și București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp familia lui, constând din soția Maria, născută Popazu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic literar urmează clasa întâi a gimnaziului românesc greco-ortodox din oraș. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează mai multe memorii în legătură cu chestiunea românească. Revenit în țară după Unirea Principatelor din 1859, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale de la Focșani a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
Copilăria Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele revoluției pașoptiste, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt pe Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegește la București, Brașov și Sibiu. Prin decembrie 1848, sub protecția lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov, Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848-1849 și 1849-1850), la școala protodiaconului Iosif Barac, unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850 și 1851, absolvind școala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la Gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop ortodox al Brașovului și ulterior episcop de Caransebeș. A absolvit clasa întâi la Gimnaziul românesc greco-ortodox din Brașov. În casa protopopului Popazu îl întâlnește pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters.
La Academia Tereziană În septembrie 1851 familia Ioan Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl ajunge salariat al Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. Între 1851-1856 frecventează clasele II-VI ale Gimnaziului Academic.
În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează în continuare cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținute până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la sfârșitul vieții, ce constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Titu Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură, un român dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau cu o anumită superioritate. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.
Studiile universitare
Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin, obține doctoratul „magna cum laude“ la Universitatea din Giessen, iar după un an, licența în litere și filosofie la Universitatea Sorbona din Paris unde, după încă un an de studii universitare își ia și licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice, bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu fundamentându-se acum.
Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată sub numele de Aureliu, la Gazeta de Transilvania, cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din romancierul german Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui Titu Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă studiile sale universitare de la Berlin, Titu Maiorescu predă psihologia la diferite pensioane particulare, precum și limba franceza în casa consilierului de justiție Georg Bernhard Alexander Kremnitz. Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Maiorescu dă lecții celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filosofie la Universitatea din Giessen, cu magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.
Doctorat În decembrie 1860 își ia licența în litere și filosofie la universitatea Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Gießen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form și după „o apărare verbală făcută înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța.
Cariera universitară
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu eleva sa, Klara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din Iași.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitatea din Iași, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază, pentru prima oară în România, practica pedagogică a elevilor, printre cursanți avându-l și pe Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”; anuarul fiind precedat de disertația personală: „Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, decedată în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864. Între 1863-1864 Titu Maiorescu predă cursul de filosofie la Facultatea de Litere din Iași.
Implicarea în viața socială
În ziua de 10 martie 1861 Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie. La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu lucrarea "Du régime dotal". Începând cu 10 decembrie el ține în capitala franceză un ciclu de conferințe despre „Educațiunea în familie”. În decursul aceleiași luni decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.
Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii Principatelor din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice la nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Academiei Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui. Influențat de ideile tatălui său de liber-cugetător, Titu Maiorescu a fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era George Suțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primește gradele de Companion și Maestru, în această lojă.http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html Titu Maiorescu
Fondarea Societății Junimea Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Societății Junimea împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași (Institutul Vasilian), înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.