Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie/4 aprilie (stil nou) 1872 – 1 aprilie 1952) a fost istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al „Muzeului Național”, nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman.
Biografie Origine și primii ani Tzigara-Samurcaș s-a născut în București, la 4 aprilie [SV. 23 martie] 1872,"Între Orient și Occident – Arhiva de imagine Alexandru Tzigara-Samurcaș" , in Cultura, 19 martie 2011Mihai Plămădeală, "Arhiva Alexandru Tzigara-Samurcaș" , in Observator Cultural, Nr. 519, April 2010 și a fost botezat orthodox.Alexandru Barnea, "Moartea lui Carol I", in Ziarul Financiar, 20 octombrie 2006 Existau zvonuri conform cărora el a fost fiul nelegitim al domnitorului Carol I, viitorul rege al României, căruia Tzigara i-a fost apropiat mai târziu.Z. Ornea, "Mărturisirile lui Tzigara-Samurcaș" , in România Literară, Nr. 3/2000Vasile Docea, "La curtea iubirilor reprimate" , in Tribuna, Nr. 41/2004, p.12Boia, p.327; Nastasă (2010), p.89 Istoricul Lucian Boia a acordat credit acestei tradiții orale, și constată că Tzigara, la fel ca Wilhelm și Mite Kremnitz, a avut „o relație neobișnuit de strânsă“ cu familia regală.Boia, p.327 Cercetătorul Zigu Ornea, care a opinat că e posibil ca Tzigara să fi răspândit zvonul, susținând că: „... Această legendă este în mod natural greu de verificat dar în orice caz, este una posibilă, deoarece Tzigara-Samurcaș s-a născut în anul 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866." La fel ca Boia, Ornea a constatat că relația strânsă a lui Tzigara cu regele, intervențiile repetate ale regelui în numele lui “... de fiecare dată când [cariera lui Tzigara] se împotmolea” și contactele cu familia Kremnitz (inclusiv cu Mite, presupusa amantă a regelui) au fost niște indicii suplimentare pentru sângele său regal. Istoricul Vasile Docea a criticat părerea lui Ornea, menționând că sursele erau discutabile și că, departe de a îmbrățișa această legendă, Tzigara a vorbit „cu mândrie“ de rădăcinile Tzigara. Potrivit istoricului Lucian Nastasă, Docea efectiv "a respins" zvonul despre descendența regală a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș.Nastasă (2010), p.89 Mama lui Alexandru și presupusa amantă a lui Carol, a fost Elena Samurcaș, căsătorită cu Toma Tzigara. Cercetările în genealogia maternă a istoricului de artă, au dus la concluzia că el avea descendență nobilă greacă și italo-greacă: presupusul său strămoș a fost Zotos Tzigaras, îngropat la San Giorgio dei Greci (1599). ).Rădulescu (2000), p.343-344 Familia Samurcaș a avut sânge aristocratic, fiind legată de nobilimea Țării Românești: pe linie paternă istoricul de artă era rudă cu familiile boierești Kretzulescu, Rallet, Bengescu și Crețeanu.Nastasă (2007), p.162; (2010), p.89, 331 Activ în perioada revoluției, vornicul Constantin Samurcaș a luat parte la agitația Eteristă,Rădulescu (2000), p.350 dar mai târziu, fugind în timpul Revoluției țărănești de la 1821, s-a stabilit la Kronstadt (Brașov) pentru a spiona în favoarea austriecilor.Dumitru Hîncu, "Al. Tzigara-Samurcaș - Din amintirile primului vorbitor la Radio românesc" , in România Literară, Nr. 42/2007 Un alt strămoș, postelnicul Alecu Samurcaș, a fost un lingvist cunoscut pentru lucrările sale în limba greacă.Nastasă (2010), p. 90 Întâlnirea celor două ramuri a fost înregistrată în blazonul lui Tzigara-Samurcaș, arătând spada lui Zotos Tzigaras, alături de un samur și o sprânceană stilizată.
La un timp după moartea lui Toma Tzigara, Alexandru a fost adoptat de unchiul său matern, care nu avea copii, Ioan Alecu Samurcaș (Alexandru a luat oficial numele de Tzigara-Samurcaș mai târziu, în 1899); el a fost ajutat în educația sa de către Kremnitz, care l-a învățat germana, l-a introdus în cercurile înalte ale societății și l-a privit ca pe un fiu.Nastasă (2010), p.89-90, 347 Primele sale contacte cu istoria și arta populară au venit prin intermediul familiei sale extinse, care a strâns și a păstrat documente și obiecte de artă.Rădulescu (2000), p. 344 După ce a absolvit Liceul Matei Basarab și și-a luat bacalaureatul, el s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din București, Secția Istorie. Aici, tânărul a fost familiarizat de primii săi mentori: scriitorul-colecționar Alexandru Odobescu și arheologul Grigore Tocilescu, acesta din urmă asigurându-i angajarea lui Tzigara în funcția de custode la Muzeul Național de Antichități. El a fost un critic al subdezvoltării muzeului sub conducerea lui Tocilescu și a scris că, dezorganizată fiind, colecția cuprindea o mumie egipteană, copii ale frescelor de la Biserica Curtea de Argeș, articole din Tezaurul de la Pietroasele și lucrări de artă precolumbiană, alături de o scală model al Turnului Eiffel.Andrei Pippidi, "Casa Macca", in Dilema Veche, Nr. 265, March 2009 Din 1893,Boia, p.327. See also Luceafărul (1914), p.265 tânărul absolvent a studiat la Universitatea din Berlin și la Universitatea Ludwig Maximilian din München, unde și-a luat doctoratul cu o disertație despre pictorul baroc Simon Vouet. A primit diploma, magna cum laude.Luceafărul (1914), p.265 Tzigara-Samurcaș s-a întors acasă și, după o dispută cu Tocilescu, și-a dat demisia de la Muzeul Antichităților. Mai târziu s-a specializat în muzeologie la Paris, audiind lecturi la École des Beaux-Arts și a lucrat în muzeele orașului înainte de a se întoarce în Germania, unde a studiat cu proeminentul curator Wilhelm von Bode.
Cariera academică timpurie
Întors în România, Tzigara a concurat fără succes pentru un post de profesor la Catedra de Arheologie creată la Universitatea din Iași; potrivit teologului și cărturarului Teohari Antonescu, care a obținut postul, concursul a fost falsificat în favoarea sa, chiar dacă Tzigara „avea bunul simț să vină pregătit”.Nastasă (2007), p.372 Din 1899, el a fost bibliotecar la Fundațiile Regale și profesor de estetică și istoria artei la Școala Națională de Arte Plastice.Luceafărul (1914), p.265-266; Boia, p.327 După cum Tzigara a recunoscut mai târziu, introducerea sa membrilor familiei regale s-a făcut prin intermediul relației cu familia Kremnitz, vecinii săi de pe strada Polonă din cartierul Dorobanți. În această perioadă a început relația strânsă a lui Tzigara cu Carol, pe care mai târziu istoricul de artă l-a numit "prea generosul meu protector" și "suveranul prin excelență". Primit în cercurile regale, el a fost un confident al reginei și al patronului cultural, Elisabeta de Wied, pe care el a numit-o „animatoarea artei românești”.Ciupală, p.98 Pentru un timp, a fost secretarul ei particular, ajutându-o să-și îndeplinească ambițiile literare sub pseudonimul Carmen Sylva.Nastasă (2007), p.162-163 Memoriile lui Tzigara vorbesc cu entuziasm despre operele Elisabetei, precum și despre aversiunea regelui față de interesul ei pentru spiritism și a vorbit despre afecțiunea lui Carol pentru Mite Kremnitz. Pentru a-și susține prelegerile la Școala de Arte Frumoase, Tzigara a început să adune diapozitive fotografice, o colecție care a crescut în dimensiuni în deceniile următoare. Aceasta a inclus imagini de monumente și opere de artă europene, precum și exemple de arhitectură românească (în unele cazuri, singurele imagini supraviețuitoare ale clădirilor demolate) și copii ale hărților. Imaginile vieții locale sunt considerate de o importanță deosebită, deoarece documentează occidentalizarea și modernizarea peisajului României. Tânărul cărturar era interesat în acea perioada și de dezvoltarea artelor decorative, pe care le dorea să reflecte tradiția locală a meșteșugurilor și a nuanțelor de specificitate națională.Vlasiu, p.51-52 Potrivit istoricului de artă Ioana Vlasiu, Tzigara și pictorul-cercetător Abgar Baltazar au fost în parte responsabili pentru îmbinarea artei populare și a primitivismului internațional cu Art Nouveau, deschizând astfel drumul spre Școala Neo-Brâncovenească de decoratori și arhitecți.Vlasiu, passim Interesul față de lucrările decorative a fost un accent deosebit al vizitelor sale în Anglia și Franța – „Muzeul Victoria și Albert” l-a impresionat foarte mult, la fel ca atelierele Eugène Grasset și Horace Lecoq de Boisbaudran.
Debutul la Junimea Descris de Lucian Nastasă ca un caz de ascendență social, căsătoria lui Tzigara cu Maria (1900) l-a introdus în cercurile înaltei aristocrații: Maria, născută Cantacuzino (fiica lui Alexandru Cantacuzino, fost ministru de externe al României), era, de asemenea, văduva lui Grigore Sturdza, și moștenitoare a unei părți din averea familei Sturdza.Nastasă (2003), p.53-54, 109; (2007), p.162-163; (2010), p.90, 168, 347 Prin mama ei Coralia, Maria Tzigara-Cantacuzino era în plus rudă cu liniile boierești din Moldova, Boldur și Costakis, precum și cu Zulnia, mama istoricului Nicolae Iorga.Nastasă (2003), p.54, 71; (2010), p.90, 168, 331 Căsătoria a fost aranjată de familia Kremnitz, cuplul având ca nași două figuri politice influente: Lupu Kostaki și Constantin C. Arion.Nastasă (2010), p.90, 111, 346-347
În timpul perioadei fin de siècle, Tzigara-Samurcaș a început, de asemenea, o colaborare cu Junimea, societatea literară care reprezenta conservatorismul tradițional românesc, și a simpatizat cu nucleul junimist al Partidului Conservator. Istoricul de artă a fost unul dintre tinerii savanți fascinați de personalitatea lui Titu Maiorescu, critic cultural și principalul lider al Junimii, și s-a alăturat unei noi elite critice junimiste care includea și pe Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, P. P. Negulescu etc.Nastasă (2003), p.151-152; (2007), p.173-174 Munca lui a fost prezentată, împreună cu textele altor 50 de junimiști în volumul „Lui Titu Maiorescu omagiu, XV februarie MCM” scos la editura Socec.Nastasă (2003), p.151-152 Jurnalele lui Maiorescu manifestă interesul pentru viața privată a lui Tzigara și susțin că savantul era atunci iubitul văduvei mult mai în vârstă Mite Kremnitz, cu care Maiorescu însuși a avut o aventură.
Tzigara a participat în 1901 la un eveniment major în societatea junimistă: nunta dintre Nicolae Iorga și Ecaterina, fiica savantului Ioan Bogdan, unde Tzigara a reprezentat neoficial curtea regală.Nastasă (2003), p.39, 71 Tzigara a fost nașul cuplului la ceremonia religioasă ținută în afara Regatului României, la Belgerei (Șcheii Brașovului), Transilvania.Nastasă (2003), p.71; (2007), p.323; (2010), p.168 Pentru o vreme, Iorga și Bogdan au fost amândoi interesați să obțină pentru Tzigara o funcție mai bună la Universitatea din București, dar eforturile lor au fost anihilate de adversarul Junimii aflat la guvernare, Partidul Național Liberal.Nastasă (2007), p.321-323