Anghel Demetriescu (n. 5 octombrie 1847, Alexandria, județul Teleorman – d. 18 iulie 1903, Karlovy Vary) a fost un istoric și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române din 1902.
Copilăria și studii
Anghel Demetriescu s-a născut la 5 octombrie 1847 în Alexandria, județul Teleorman. Tatăl său, Dumitru Simion, era boiangiu, fiind proprietarul unui mic atelier de boiangerie din oraș. Mama sa, Chrysanta, născută Velleanu, provenea dintr-o familie mai înstărită, fratele ei fiind doctor la București. Se pare că Anghel era nemulțumit de numele său de familie și l-a schimbat în Demetriescu. Prenumele îl avea de la nașul său, Anghel Dudrea din Alexandria. Nici numele de botez nu îl mulțumea, astfel că semna ca Ang. Demetriescu.
Fiind al treilea din cei nouă copii ai unei familii cu un venit modest, Anghel Demetriescu a avut o copilărie dificilă. A fost însă un elev strălucit în școala primară, astfel încât părinții săi au fost îndemnați să-l încurajeze să-și continue studiile. Prin urmare, l-au înscris la „Școala Reală” din Alexandria (care mai târziu a fost denumită Gimnaziul „Alexandru Ghica”). Apoi a obținut o bursă la București, urmând întâi cursurile la Liceul „Matei Basarab”, iar apoi la Liceul „Sf. Sava”.
Fără a trece bacalaureatul, Anghel Demetriescu își continuă studiile la Facultatea de Litere din București unde se împrietenește cu Dimitrie August Laurian și Ștefan C. Michăilescu, formând un grup cu o oarecare notorietate în facultate, unde erau numiți „cei trei”. Pentru a se întreține, Anghel Demetriescu lucrează ca pedagog la Școala Macedo-Română, post pe care l-a obținut cu ajutorul lui Corneliu Diaconovich.Corneliu Diaconovich – Enciclopedia română, Sibiu, 1898, Vol. II, pp. 125
Deși termină cursurile facultății, Anghel Demetriescu nu trece examenul de licență, după cum nu trecuse nici examenul de bacalaureat, după terminarea liceului. Din acest motiv, unii contemporani îl considerau autodidact. V.D. Păun, unul dintre prietenii săi apropiați, director și profesor de limba română la Liceului „Gheorghe Lazăr” din București, face următoarele comentarii cu privire la Anghel Demetriescu:
„Demetriescu nu era tocmai ceea ce se cheamă un autodidact, precum îl socoteau unii, precum înțeleg alții, autodidactica. Adevărat e că niciun titlu academic nu poseda, nici chiar bacalaureatul. Se făcuse profesor prin 1869, pe când absolvența liceului era încă îndestulător titlu pentru a concura la o catedră, secundară sau chiar universitară.” Păun, V.D. – Chronica literară: Anghel Demetriescu – Secolul An. V. Nr. 1233, pp. 1-2.
După terminarea Facultății de Litere, Anghel Demetriescu începe activitatea sa didactică și publicistică. Totuși, în 1878 obține prin concurs de la Ministerul Cultelor o bursă de studii de filologie în străinătate, și pleacă la Berlin pentru a-și completa studiile literare și istorice.N. Petrașcu – Anghel Demetriescu - p.26
Dacă studiile în Germania au avut ca rezultat cizelarea modului său de gândire și eliminarea din lucrările sale a unor exagerări care existau în publicațiile sale de până atunci, ele avut o influență mai redusă asupra caracterului său. În general, el nu a fost foarte încântat de învățământul din Germania. De fapt, Demetriescu era un veșnic răzvrătit. Pe când, acasă, tendința sa spre erudiție și spre un studiu temeinic intrase adeseori în contradicție cu graba și superficialitatea, foarte răspândite în România, spiritul său latin era acum elementul care se răzvrătea împotriva ordinii tăcute a muncii nemțești. El amintea mai târziu de un profesor de istoria artelor care vorbise la curs timp de un trimestru despre faldurile din veșmintele madonelor lui Rafael „fără să îți lase în suflet o trăsătură de lumină, cum îți lasă cel din urmă Cicerone din Florența”.
La Berlin, Anghel Demetriescu a studiat cu o parte din somitățile vremii: Johannes Vahlen și Adolf Kirchhoff, specialiști în literatura și filologia antică, Theodor Mommsen și Ernst Curtius, specialiști în istoria antică și Heinrich von Treitsche specialist în filozofia istoriei. El a lucrat la o teză de doctorat despre Catullus, pe care trebuia să o susțină cu profesorul Johannes Vahlen, autorul unui volum publicat recent despre poetul roman. Anghel Demetriescu avea însă o părere diferită de cea a lui Vahlen despre Catullus. Pe de altă parte, conform spiritului învățământului din Germania, Vahlen nu admitea să fie contrazis și nu accepta decât lucrări care să fie structurate pe ideile sale. Nevrând să cedeze, Anghel Demetriescu s-a întors din Germania fără a-și susține teza.
Viața de familie
În 1873, Anghel Demetriescu se însoară cu Maria Poppovici, cu care are o fiică, Cordelia. Căsătoria nu este însă fericită, Maria Poppovici suferind de o afecțiune nervoasă. Anghel Demetriescu divorțează în 1882. El se recăsătorește în 1884 cu Emma Gluck, fiica doctorului Teophil Gluck din București și sora lui Themistocles Gluck, care ajunsese chirurg și profesor la facultatea de medicină din Berlin. Din a doua căsătorie Anghel Demetriescu a avut un fiu, Theophil Demetriescu (1891 - 1958) care avea să ajungă un pianist renumit.
Cea de a doua căsătorie a afectat însă viața de familie, fiica sa Cordelia înțelegându-se greu cu mama ei vitregă. Pentru a rezolva tensiunile, Anghel Demetriescu a fost nevoit să o trimită pe fiica sa la pension în Franța și în Germania. În 1896, după terminarea studiilor, Cordelia a ajuns domnișoară de onoare a reginei Elisabeta a României. În 1905, după moartea lui Anghel Demetriescu, s-a căsătorit cu profesorul Gheorghe Tașcă.
Viața profesională Activitatea didactică
În 1869 obține prin concurs catedra de istorie și geografie la cursul inferior al Liceului „Sfântul Sava” din București. Cu puțin timp mai târziu este numit și director al internatului liceului. Aceasta este calitatea în care i-a avut elevi pe Take Ionescu, căruia i-a păstrat o admirație toată viața și pe Barbu Ștefănescu Delavrancea, care a devenit mai târziu un prieten foarte apropiat.Barbu Ștefănescu Delavrancea – Anghel Demetriescu – Viața. An I, Nr.48, pp.1-2
Anghel Demetriescu își continuă activitatea didactică la Liceul „Sfântu Sava” până în 1878, când pleacă la Berlin. După întoarcerea din Germania, își reia activitatea de profesor la cursul inferior al aceluiași liceu.
Intenționând să urmeze o carieră universitară, Anghel Demetriescu se prezintă în 1881 la concursul pentru catedra de istorie antică de la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității București. Pierde însă concursul în favoarea lui Grigore Tocilescu. Anghel Demetriescu a fost extrem de dezamăgit de acest rezultat și toți biografii săi (Nicolae Iorga, Nicolae Petrașcu, V.D. Păun) sunt de acord că acest eșec a avut o influență negativă asupra evoluției sale ulterioare ca scriitor și ca om de știință.
După concurs, Anghel Demetriescu publică în revista România Liberă un foileton intitulat Știința de contrabandă în care îl atacă pe Grigore Tocilescu. Reluând unele obiecții importante aduse de Bogdan Petriceicu Hașdeu lucrării lui Tocilescu Dacia înainte de Romani, el dovedește prin citate paralele utilizarea de către autor a diferitor lucrări ale unor cercetători străini, fără a cita sursele respective, ba chiar folosirea unor simple manuale germane de gimnaziu. Foiletonul nu a avut nicio urmare, și după publicarea celei de a două părți, el cere ziarului să înceteze publicarea sfârșitul lucrării, din cauza certurilor pe care le avea cu Tocilescu la Biblioteca Centrală, unde acesta era director. Anghel Demetriescu îl acuza pe Tocilescu că ar fi dat ordine personalului bibliotecii să refuze punerea la dispoziție a cărților și revistelor străine, din care Tocilescu se inspira pentru lucrările sale. Această scrisoare a fost și ea publicată în România Liberă.
Disputa dintre cei doi istorici nu a continuat. Demetriescu ajunge colaborator și director politic la ziarul Conservatorul care îl susținea pe Grigore Tocilescu. Într-un raport din 1898, Anghel Demetriescu elogiază și recomandă călduros lucrarea lui Tocilescu despre „Curtea de Argeș”.
Anghel Demetriescu nu mai urmărește însă o carieră universitară și își concentrează eforturile asupra activității publicistice, păstrându-și postul de la Liceul „Sfântul Sava”. În 1885 este numit profesor și director al liceului particular „Sfântul Gheorghe” funcție pe care o îndeplinește în paralel cu catedra anterioară. Tot în aceeași perioadă este numit profesor de istorie la seminarul teologic „Nifon mitropolitul” (care fusese înființat în 1872).
Abia în 1890 cere transferarea de la cursul inferior al Liceului „Sfântul Sava”, la cel superior al Liceului „Gheorghe Lazăr”, cerere care este aprobată.
În anul 1891-1892 a funcționat ca profesor la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București, în urma decesului lui P. Cernătescu.Voința Națională Vol. XX (1903), Nr. 5490, pp. 3 Dar la această dată, Anghel Demetriescu nu mai era interesat de o carieră universitară și nu s-a mai prezentat la concursul care a fost organizat anul următor pentru ocuparea postului.
Deși nu a urmărit titluri universitare, activitatea sa didactică este apreciată de contemporani. În ianuarie 1891, Titu Maiorescu, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice îl numește președinte al comisiei pentru concursul catedrei de limba germană de la Școala Normală Superioară din București, în locul lui C. Dumitrescu-Iași care demisionase.
În 1898, Anghel Demetriescu a ieșit la pensie de la catedra sa de la stat la Liceul Gheorghe Lazăr. A rămas însă, până la sfârșitul vieții director al Liceului „Sfântul Gheorghe”, menținându-și și catedra de la seminarul „Nifon mitropolitul”.
Publicistica
Anghel Demetriescu și-a început cariera de scriitor, practic în același timp cu activitatea didactică. Începând din 1870 publică câteva articole în Foaia Societății pentru cultura poporului român pentru ca ulterior să contribuie la revista Transacțiuni literare, pe care prietenul său Dimitrie Aug. Laurian a început să o publice începând din 1872. Prima sa lucrare critică, publicată în Tranzacțiuni literare este o recenzie elogioasă a piesei Constantin Brâncoveanu, o dramă istorică scrisă în limba română de poetul francez Antonin Roques, profesor de franceză la București. A. Roques era pasionat de cultura română și tradusese în limba franceză unele poezii ale lui Vasile Alecsandri. Criteriul principal al lui Anghel Demetriescu în judecățile sale de valoare era respectul față de istorie. El menționează: „Fiecare vorbă a domnitorului este o trăsătură istorică, lângă care am putea chiar nota pagina și rândul opului ce le constată”. Acest „istorism” va constitui una din trăsăturile de bază ale lucrărilor ulterioare ale lui Demetriescu.
La aceeași revistă colabora și al treilea membru al grupului, Ștefan C. Michăilescu. La început, revista urma principiile latinizante pe care D.A. Laurian le moștenise de la tatăl său, academicianul August Treboniu Laurian dar în 1873, întreaga echipă fuzionează cu grupul mai numeros al Revistei Contimporane. În 1876, Anghel Demetriescu devine membru al comitetului ei de redacție.
Activitatea publicistică a lui Anghel Demetriescu din această perioadă este relativ minoră, constând în special din recenzii de cărți scrise de autori români sau străini. În studiul său despre Anghel Demetriescu, Octaviu Papadima relevă faptul că aceste prime articole relevă trăsăturile care aveau să caracterizeze întreaga sa operă ulterioară: clasicism, conservatorism, erudiție.Octaviu Papadima – Anghel Demetriescu – Prezentare în volumul Opere de Anghel Demetriescu, București, 1937 Nicolae Iorga îl consideră împreună cu Dimitrie Aug. Laurian, Gheorghe Păucescu și încă câțiva, printre cei mai buni din tinerimea din Bucureștii anilor 1870.Nicolae Iorga – Un profesor: Dimitrie A. Laurian. În Oameni care au fost, Vol. I. p.124