Bătălia de la Smolensk (1943)

A doua bătălie de la Smolensk (7 august 1943 – 2 octombrie 1943), cunoscută și ca Operațiunea Suvorov, a fost o ofensivă de primă mărime a Armatei Roșii în Rusia de vest în timpul celui de-al doilea război mondial. Declanșată aproape simultan cu bătălia de pe Nipru, ofensiva de la Smolensk a durat două luni și a fost condusă de generalii Andrei Eremenko și Vasili Sokolovski. Obiectivul operațiunii a fost curățarea elementelor germane din regiunile orașelor Smolensk și Briansk. Smolenskul era sub ocupația germană din timpul primei bătălii din regiunea orașului din 1941.

În ciuda unei defensive germane foarte bine puse la punct, Armata Roșie a fost capabilă să execute câteva străpungeri, eliberând orașele importante precum Smolesk și Roslavl. După aceasta, sovieticii au început lupta pentru eliberarea Belarusului. După încheierea operației ofensive se poate trage concluzia că înaintarea sovietică a fost relativ modestă și cu un ritm scăzut, în principal datorită rezistenței puternice foarte ridicate. Operațiunea a fost divizată în trei etape: 7 – 20 august, 21 august – 6 septembrie și 7 septembrie – 2 octombrie.

Deși a jucat un rol militar important, operațiunea Suvorov de eliberare a Smolenskului a fost importantă și pentru efectul avut asupra bătăliei de pe Nipru. S-a estimat că aproximativ 55 de divizii germane au fost destinate apărării și contracarării ofensivei de la Smolensk, divizii care ar fi fost de mare ajutor în lupta împotriva tentativei sovietice de forțare a râului Nipru, care se desfășura mai la sud. În cursul acestei operațiuni, Armata Roșie a alungat definitiv forțele germane de pe podul terestru a Smoleskului, care era din punct de vedere istoric cea mai importantă poartă de intrare pentru orice atac spre Moscova.

Contextul general

Spre sfârșitul bătăliei de la Kursk din iulie 1943, Wehrmachtul pierduse orice speranță de recâștigare a inițiativei strategice pe frontul de răsărit. Pierderile considerabile din această ultimă bătălie au făcut ca armata germană să fie mult mai puțin eficientă în luptă, mulți dintre cei mai experimentați soldați ai săi pierind în timpul ultimilor doi ani de lupte. Aceste pierderi au redus mult capacitatea de reacție a Wehrmachtului la atacurile sovieticilor.

De partea sovieticilor, Stalin era hotărât să elibereze toate teritoriile care se mai aflau încă sub controlul germanilor, într-o acțiune care începuse încă din 1942, odată cu declanșarea Operațiunii Uranus care dusese la înfrângerea germanilor la Stalingrad. Bătălia de pe Nipru era concepută să ducă la eliberarea RSS Ucrainene și să împingă cât mai mult posibil linia frontului spre vest. Pentru a slăbi cât mai mult apărarea germană, operațiunea de la Smolensk a fost concepută simultan cu forțarea Niprului, pentru a obliga cartierul general german să slăbească apărarea din sud prin trimiterea de întăriri în nord. Amândouă operațiunile au fost prin aceasta parte a aceleiași plan strategic, având ca obiectiv eliberarea unui teritoriu cât mai întins.

Treizeici de ani mai târziu, mareșalul Uniunii Sovietice Alexandr Vasilevski, (șeful Marelui Cartier General în timpul operațiunilor militare din 1943), scria în memoriile sale:

Acest plan, enorm atât prin ceea ce privește îndrăzneala sa, cât și a forțelor destinate ei, a fost executat prin câteva operațiuni: operațiunea Smolensk,... [operațiunea] Donbas, operațiunea de pe malul stâng al (Niprului) Ucrainei...Mareșal A. M. Vasilevski, Problema întregii vieți , Moscova, Politizdat, 1973, pag. 327.

Geografia zonei thumb|350px|Harta operațiunii Smolensk și a ofensivelor înrudite

Zona în care avea să se desfășoare ofensiva era o câmpie ușor deluroasă, cu numeroase râpe și cu destul de multe zone mlăștinoase sau împădurite, care limitau mult posibilitățile de mișcare a coloanelor militare. Cele mai înalte dealuri aveau o înălțime de 250 – 270 m, ceea ce permitea bateriilor de artilerie plasate pe comele lor să țină sub control zone întinse. În 1943, zonele împădurite erau acoperite cu pini sau amestec de conifere și foioase, cu tufișuri dese.V. P. Istomin, Operațiunea ofensivă Smolensk, operation, 1943, Moscova, Biblioteca de Istorie Militară, 1975, pag. 15

În zonă curgeau numeroase râuri, cele mai importante fiind Dvina de Vest, Niprul, Desna, Volosti și Ugra. Aceste râuri aveau lățimi cuprinse între 10 și 120 m, cu adâncimi cuprinse între 40 și 250 cm, dar pe zone întinse pe ambele maluri existau mlaștini greu de traversat, în special pentru trupele mecanizate. La fel că în cazul majorității râurilor europene cu direcția de curgere nord – sud, malul vestic al Niprului, care era ocupat de germani, era mai înalt decât cel estic. În regiune erau construite puține poduri sau bacuri plutitoare.V. P. Istomin, pag. 16

Infrastructura de transport

Pentru trupele sovietice, ofensiva a fost îngreunată de lipsa unei infrastructuri de transport adecvate din zona de operații. Rețeaua de drumuri era slab dezvoltată, iar drumurile pavate erau rare. După ploile torențiale, fenomen normal în verile din regiune, cele mai multe drumuri se transformau în albii de noroi, (fenomen numit de ruși rasputița), ceea ce îngreuna mult înaintarea trupelor mecanizate și ridica uriașe probleme logistice. În ceea ce privește căile ferate, sovieticii aveau acces la o singură cale importantă: Rjev – Viazma – Kirov.

Pe de altă parte, Wehrmachtul controla o rețea mai dezvoltată de șosele și căi ferate, cu nodurile importante de transport de la Smolensk și Roslav. Aceste două orașe erau centre logistice importante, care permiteau aprovizionarea trupelor și deplasarea întăririlor în zonele dorite. Cele mai importante căi ferate controlate de germani erau Smolensk – Briansk și Nevel – Orșa – Moghilev, care legau trupele germane situate mai la vest de concentrările de soldați și de materiale de la Oriol.

Pregătirea pentru apărare a germanilor

Frontul fusese mai mult sau mai puțin stabil în ultimele cinci luni (chiar în ultimele 18 luni în unele sectoare) mai înainte de declanșarea atacului, sprijinit de caracteristicile geografice care favorizau defensiva. De aceea, forțele germane avuseseră răgazul necesar să construiască poziții defensive extinse, dezvoltate în adâncime pe până la cinci sau șase linii de apărare, pe o distanță de 100 – 130 km.Mareșal N. N. Voronov, La datorie, Moscova, Biblioteca de Istorie Militară, 1963, pag. 382

Prima zonă defensivă (tactică sau exterioară) includea prima și a doua linie defensivă, cu o adâncime totală de 12 – 15 km, construite pe cât a fost posibil pe crestele dealurilor și în zonele mai înalte. Prima linie defensivă de 5 km lățime era compusă din trei linii de tranșee și cuiburi de mitralieră, legate între ele printr-o rețea deasă de comunicații. Densitatea cuiburilor de mitralieră era de 6 – 7 pe kilometru de front. În unele locuri, unde existau temeri cu privire la atacul tancurilor sovietice, fuseră săpate șanțuri antitanc, apărate în partea de vest de baterii de artilerie și cuiburi de mitralieră. În fața tranșeelor se aflau trei linii de garduri de sârmă ghimpată și o zonă puternic minată.V. P. Istomin, pag. 12

A doua zonă defensivă, aflată la cam 10 km în spatele primei zone de apărare, acoperea cele mai importante direcții și era compusă din locașuri de tragere legate între ele cu tranșee. Zona era protejată cu garduri de sârmă ghimpată, iar în unele locuri și cu câmpuri minate, acolo unde erau așteptate atacurile tancurilor inamice. Între prima și a doua zonă defensivă erau plasate mici locașe de tragere și buncăre, gândite să încetinească înaintarea sovietică, dacă Armata Roșie ar fi străpuns prima zonă de apărare. În spatele celei de-a doua zone defensive erau plasate piese de artilerie grea. În cele din urmă, mult în spatele primei linii a frontului se aflau trei-patru linii defensive, pe cât posibil pe malul vestic al râurilor. De exemplu, pe malurile vestice al Niprului și Desnei erau plasate puternice linii defensive. În plus, principalele centre urbane, așa cum erau Elnia, Duhovșcina și Spas-Demensk, fuseseră întărite și fortificate, fiind pregătite pentru o rezistență de lungă durată. Drumurile fuseseră minate și acoperite cu dispozitive antitanc, fiind flancate de poziții de tragere plasate de obicei pe clădirile mai înalte.

Forma liniei frontului și localizarea ei thumb|400px|right|Un detaliu al ofensivei de la Smolensk, care prezintă forma concavă a liniei sovietice a frontului

În iulie 1943, linia sovietică a frontului de pe frontul de răsărit avea o formă concavă cu o pungă centrată în jurul Oriolului, creând pentru trupele germane riscul expunerii flancului atacurilor din nord. Ca rezultat, un număr important de divizii ale Grupului de Armate Centru au fost menținute în această parte a frontului datorită temerilor legitime cu privire la o ofensivă sovietică majoră în acest sector.

La sfârșitul lunii iulie 1943, Statul Major German afirma:

Pe frontul... ținut de Grupul de Armate Centru, numeroase semne arată o pregătire continuă pentru o ofensivă încă limitată (Roslavl, Smolensk, Vitebsk) și a unei manevre de imobilizare a Grupului de Armate Centru...V. P. Istomin, pag. 12

Din toate aceste motive, ofensiva pregătită de sovietici părea să fie una extrem de dificilă.

Prima etapă (7 august – 20 august) Străpungerea necesară thumb|300px|left|Situația generală în regiunea Smolensk în timpul bătăliei

După o zi de atacuri de probă, a căror obiectiv era de a determina dacă trupele germane vor fi tentate să se retragă sau nu din primul rând de tranșee, ofensiva sovietică a fost declanșată pe 7 august 1943, la ora 6:30 dimineața (după un bombardament preliminar declanșat la 4:30) cu o lovitură pe drumul spre Roslavl. Pe această direcție au atacat trei armate ale Frontului Sovietic de Vest: Armata a 5-a sovietică, Armata a 10-a de Gardă și Armata a 33-a sovietică.

Acest atac a întâmpinat rapid o opoziție puternică și s-a oprit. Trupele germane au încercat să declanșeze mai multe contraatacuri, pornind de pe pozițiile lor defensive bine pregătite. Contraatacurile germane erau sprijinite de tancuri, tunuri de asalt și tirul artileriei grele și mortierelor. După cum își amintea Constantin Rokossovski: "... noi a trebuit pur și simplu să ne strecurăm prin liniile germane unul câte unul ".C. Rokossovski, Datoria soldatului, Moscova, Politizdat, 1988, pag. 218.

În prima zi, trupele sovietice avansaseră doar 4 km,V. P. Istomin, pag. 81-82 în ciuda tuturor trupelor disponibile – artilerie, comunicații și geniști – destinate atacului.

În ciuda atacurilor violente sovietice, a devenit rapid clar pentru toată lumea că cele trei armate nu vor fi capabile să străpungă liniile germane. De aceea, s-a luat decizia să se ordone Armatei a 68-a sovietică, ținută în rezervă până atunci, să intre în luptă. De partea germană au fost aduse în zona de luptă trei divizii – Divizia a 2-a Panzer, Diviziile a 36-a și a 56-a de infanterie – care plecaseră din sectorul Oriol pentru a ajutata la stoparea ofensivei sovietice.

În ziua următoare, atacul a fost reluat cu o nouă tentativă de străpungere pe două direcții, pe cea din ziua precedentă și una nouă mai la nord, spre Iarțevo. Ambele atacuri au fost oprite în faza incipientă de defensiva foarte puternică a germanilor. În următoarele cinci zile, trupele sovietice au avansat încet prin defensiva germană, respingând toate contraatacurile germane cu prețul unor mari pierderi. După trimiterea trupelor din rezervă în luptă, Armata Roșie a reușit să înainteze între 15 și 25 km până pe 11 august.V. P. Istomin, pag. 84–88

Atacurile declanșate de unitățile de blindate și de Corpul al 6-lea de armata de cavalerie de Gardă nu au avut efectele scontate, dar au adus sovieticilor pierderi grele în oameni și materiale. Pe toată linia frontului, atacul a ajuns într-un punct mort.

Ofensiva Spas-Demensk