Mahomed (în arabă: محمد, transliterat: Muhammad; n. cca. 570, Mecca; d. 8 iunie 632, Medina) este întemeietorul religiei islamice și este considerat de către musulmani a fi un mesager și un profet al lui Dumnezeu, ultimul dintr-o serie de profeți islamici, conform învățăturilor din Coran.

Etimologia numelui În limba arabă numele Muhammad înseamnă "cel demn de laudă" (cf. hammada "a lăuda", "a slăvi"). Forma "Mahomed" este și ea corectă în limba română; este cea mai uzuală chiar (ex.: Islamul, Dominique Sourdel, Humanitas, 1993; Istoria credințelor și ideilor religioase, Mircea Eliade, Editura Științifică, 1991). Există și alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet.

Viața

Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - în arabă, al Qur'an, "Propăvăduirea" - și informațiile transmise de Tradiție - în arabă, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa". Trebuie precizat însă că valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură).

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca în jurul anului 570. Tatăl sau moare cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătorește în Siria, unde un călugăr creștin, numit Bahira, recunoaște semnele tainice pe umărul lui Mohamed care îi vestesc vocația de prooroc. Se căsătorește cu prima lui nevastă, Khadija, la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soția sa a avut un rol considerabil în viața Profetului: ea l-a încurajat mult în încercările sale religioase. Khadija avea un văr creștin (catolic) Waraqah ibn Nawfal. Fatimah este fiica lui Khadija și a lui Mahomed. Căsătoria avea să fie fericită; Mahomed, care, după moartea Khadijei, avea să aibă încă nouă neveste, nu și-a luat altă soție cât timp Khadija a fost în viață. Datorită caracterului său integru este ales ca membru într-o organizație numită Alianța pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toți ca fiind o persoană foarte corectă și cu un suflet foarte bun.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieții lui Mohamed dinaintea primelor revelații, către anul 610. Potrivit tradiției, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituală" (tahannut) în peșteri și în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de vegile, rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Khadijei era creștin. În plus, anumite ecouri ale predicației creștine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum și ideile și obiceiurile ebraice, erau îndeajuns de cunoscute în orașele arabe.

Cu toate că, în timpul lui Mahomed, este puțin probabil ca religia Arabiei Centrale să fi fost modificată de influențe iudeo-creștine, prin evreii (prezenți într-un mare număr la Iatrib - viitoarea Medina) și creștinii (prezenți la Mecca, majoritatea de condiție foarte umilă, probabil sclavi abisinieni și insuficient instruiți), Profetul a avut contact cu elemente iudeo-creștine.

La 40 de ani, Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit "Rostește acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat "cartea pe nări și pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: "Rostește!", Mahomed l-a întrebat "Ce trebuie să rostesc?". Îngerul i-a răspuns atunci: "Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu știa"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. "Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea". Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică. "Dictarea" Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

Mahomed începe sa predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, el reușeste să atragă din ce în ce mai mulți oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creștea, Mahomed devine o amenințare la adresa conducătorilor societații sale și este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a bucurat de protecția unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Mahomed este nevoit să își părăsească orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește Hejira și marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare". Numele orașului este schimbat în Medina ('Orașul' (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de 'Orașul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) sursă: Britannica si Wikipedia engleză; sursa bibliografica: Alfred-Louis de Prémare, Fundamentele islamului, Seuil, L’Univers Historique, 2002, pag. 101: "Medina este un termen ebraic împrumutat de limba arabă întrucât evreii au fost o lungă perioadă singura populație sedentară a 'Arabiei deserta' La pagina 99 se arată ca inițial "Iatrib" (Yathrib) era numită secțiunea așezării cunoscută ca Medina ("orasul"), unde existau 300 de giuvaergii (bijutieri) evrei); o altă explicație trasează termenul în cuvântul "din", care înseamnă în arabă credință (afirmație fară sursă indicată).

Mahomed devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Mahomed reușește să câștige câteva bătălii importante Badr și Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă să se extindă și în cele din urmă Mahomedd cucerește Mecca fără vărsare de sânge în 630. În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului.

Mahomed a murit la 63 de ani, în 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (și nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieții Profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deși unificarea politică s-a făcut doar mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificării totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenții ( 'ummal) Profetului pentru finanțarea continuării războaielor de cucerire, în afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vieții lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) și au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib și despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiția păstrează memoria acestei realități în diverse scrieri ale biografilor și istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, și scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Mahomed care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât și natura lui fantastică, relatată de o abundentă sumă de tradiții (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce mitologia creștină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor sale personaje sacre și a evenimentelor relatate în care aceștia au fost antrenați doar sau au fost de-a dreptul protagoniști, istoricii și hermeneuții s-au aplecat și asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toți subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorică și biografică. Soluția, așa cum subliniază islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a răsturna acest amplu eșafodaj ridicat de tradiția islamică și preluată necritic de specialiștii musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor idealizări, își are originea atât în munca teologilor creștini, cât și a adversarilor lor iluministi, în secolul al XVII-lea, al XVIII -lea și al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevărat: istoria oficială a fost scrisă la Bagdad (într-un mediu urban și cosmopolit deci, și nu cel tribal inițial), în secolul al IX-lea (adică la 2 secole după moartea Profetului), și ea nu putea sa redea decât un portret prea flatant al acestuia și al clanului său hașemit, întrucât abbasizii, învingătorii și succesorii omeiazilor, se trăgeau din Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus și că această istorie a fost scrisă de convertiți, care erau adesea de origine persană (asta e cazul în special cu celebrul istoric Tabari), care erau adesea fară o cunoaștere directă a moravurilor deșerturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit pentru mai bine de jumătate de secol la Bagdad), preocupați fiind să obțină favorurile califilor abasizi, însă de asemenea să convingă noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce în ce mai numeroși și proveniți din colțuri din ce în ce mai îndepărtate de Arabia.

Așa cum spunea până și orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puțin animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcție a istoriei pioase musulmane, trebuie să ne mulțumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în fața unei istorii prea perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică. Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ține cont în analiza veridicității afirmațiilor hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deșertică a secolului 7 acesta este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute și înțelese ca să putem aprecia ce este valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului și locului său. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au șocat generații de creștini, indivizi a căror religie a apărut pe ruinele unor strălucite civilizații, pe eșafodajul unor state a căror vechime precede cu prea multe secole apariția statalitaților în deșertul inospitalier.