Biblia

thumb|300px|Biblia - prima ediție tipărită (Gutenberg, 1455)

miniatura|dreapta|120px|Biblia din anul 1866

Biblia (din limba greacă βιβλίον, plural βιβλία - cărți) se referă la Scripturile sacre din iudaism și creștinism. Pentru evreii religioși, Biblia constă doar din Biblia ebraică. Pentru creștini, Biblia constă din Vechiul Testament (o versiune a Bibliei ebraice) împreună cu Noul Testament. Biblia este cea mai răspândită carte din lume.

Scrierile din Biblia ebraică sunt compilații ale unor documente separate (numite „cărți”), scrise într-un interval de timp de circa 1000 de ani. Istoricii Bibliei consideră că Biblia ebraică este rezultatul activității a circa 100-150 scriitori diferiți, provenind din cărturarii aflați în serviciul conducătorilor politici și clericali din regatele Israelului și Iudeei antice. Cărțile acestea au fost adunate în secolele I-II d.Hr. pentru a forma prima Biblie ebraică, Tanach sau Hamikrá.

Vechiul Testament creștin este bazat la unele biserici nu pe originalul ebraic, ci pe o traducere in greacă a Bibliei ebraice cunoscută sub numele de Septuaginta, realizată înainte de crearea formei definitive a Bibliei ebraice. Odată cu adăugarea Evangheliilor și a altor scrieri suplimentare ia naștere Biblia creștină sau Sfânta Scriptură, care conține atât Vechiul Testament (cunoscut, în general sub denumirea de „text ebraic”), cât și Noul Testament (cunoscut în general sub denumirea de „text grec”, datorită limbii în care a fost scris).

Conform lui R. E. Friedman, data cea mai timpurie la care a început scrierea Bibliei ebraice ar putea fi 922 î.Hr. Cele mai vechi inscripții care cuprind texte din Biblie sunt două amulete în formă de mici suluri de argint care datează din 587-586 î.Hr. și sunt scrise în paleo-ebraică. Scrierea Noului Testament s-a încheiat în jur de 120 d.Hr. Modificarea sa a continuat până la Comma Johanneum, adăugată în 1522 d.Hr. La origini a avut cincisprezece sau șaisprezece autori. Ultima sa carte (cronologic), a fost A doua epistolă a lui Petru, datată circa 110 d.Hr.

Structura Bibliei Prima parte a Bibliei creștine este numită Vechiul Testament (din grecescul "palaia diathékè"). Vechiul Testament reprezintă în mare traducerea grecească (sau din aceasta în alte limbi) a textului sacru ebraic așa cum era el prin secol II î.H. O împărțire cu origine evreiască pe criterii funcționale a Vechiului Testament îl împarte pe acesta în Legea ("Legea lui Moise", "Pentateuhul", adică primele "cinci cărți" ale Bibliei), Profeții și Scrierile Sfinte. A doua parte a Bibliei creștine este numită Noul Testament.

Autori

Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.

Interpretări ale textului biblic Biblia, ca document literar, se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat. Această literatură este în mare parte anterioară textelor biblice care s-au inspirat deseori din ea, mai ales în privința relatărilor referitoare la originea lumii și a umanității.Edmond Jacob, Vechiul Testament, Humanitas, 1993, p. 6.

O altă categorie de scrieri care au precedență în alte culturi ce i-au dominat pe evrei, sunt legile:

Concepția însăși de trimis al lui Dumnezeu, care se află la baza profetismului biblic, este un împrumut, el provenind de la amoriți, așa cum arată tăblițele de la MariBritannica online 2008, Iudaism, p. 5 din 213. Ed. Jacob constată:

Din punctul de vedere al mesajului, Biblia este o saga ce redă în mod coerent și irezistibil teme eterne, fundamentale și general-umane: eliberarea unui popor, rezistența permanentă la opresiune și lupta pentru egalitate socială. Ea exprimă elocvent sentimentul profund al posedării unei origini, al experienței și destinului comun atât de necesare supraviețuirii oricărei comunități umane. În termeni pur istorici, azi știm că Biblia s-a constituit într-o primă etapă ca răspuns la greutățile și provocările cu care istoria încerca poporul minusculului regat Iuda în timpul ultimelor lui decenii de existență (adică ultimele decenii ale sec. VII î.H.), ca și acelea ale comunității încă și mai reduse a celui de-al doilea Templu din Ierusalim, în timpul perioadei post-exilice.Israel Finkelstein, Neil Așer Silberman, Biblia dezgropată, Noile date ale arheologiei, ultimul capitol (înainte de anexe). Ea are uneori alura unui basm popular, așa cum de exemplu se întâmplă în relatarea din Facere, unde Dumnezeu miroase fumul ofrandei lui Noe și plăcut impresionat fiind, decide să cruțe Pământul pe viitor de distrugeri catastrofale. Relatarea din este de altfel o reluare a descrierii mitului babilonian al lui Ut-Napiștim, care și el dându-se jos din corabie după potop, își impresionează zeii cu vaporii suavi ai unui sacrificiu.J. R. Porter (profesor emerit de teologie la Universitatea Exeter, fost membru al Sinodului Bisericii Angliei, fost membru al Oriel College (Universitatea Oxford)), lucrarea Biblia, editată de Evergreen (Taschen GmbH) în 2007, colecția Istorie Universală, p. 33.), sau descrierile fabuloase din Facere (Geneză) unde „Fiii lui Dumnezeu” se împreunează cu fiicele oamenilor, uriașii umblând pe atunci, ni se spune, pe Pământ (). Ideea aceasta atât de recurentă în Vechiul Testament a zeului căruia trebuie să-i aduci ofrande pe altar, al zeului antropomorfic mirosind fumul, denotă originea iudaismului în forme ale religiei primitive, în care se considera că omul nu se poate apropia de un superior, uman sau divin, fără a-i oferi acestuia un dar. Sacrificiile animale cu rol de ofrande alimentare pornesc de la ideea că credinciosul se pune de acord cu divinitatea împărtășindu-i acesteia o bucată din animalul vânat sau crescut și ucis pentru consum.J. R. Porter, op.cit., p. 122. Alura de basm a Bibliei apare însă nu numai în Vechiul Testament, căci o regăsim și în Noul Testament, unde, de exemplu, Iisus și Fecioara Maria sunt descriși de către Apocalipsă într-un cadru populat de „balauri roșii cu șapte capete și zece coarne” ca pe niște persoane fabuloase; de ex., Iisus are „păr și cap alb ca lâna și ca zăpada, picioare ca arama arsă, glas ca vuietul apelor, ține în mâna dreaptă 7 stele și din gură îi iese o sabie ascuțită cu 2 tăișuri”, „fața lui e ca soarele când strălucește în puterea lui”, „e așezat pe un nor alb iar pe cap are o cunună de aur și în mână ține o seceră ascuțită, dar este și călare pe un cal alb”.Paul Bâlă, Octavian Chețan, Mitul creștin, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 127-128.

Versiuni ale Bibliei

thumb|right|250px|Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688) Biblia ebraică constă din trei secțiuni: „Legea” (Torah), „Profeții” (Neviim) și „Scrierile” (Ketuvim), care se regasesc in Vechiul Testament al creștinilor. De la inițialele numelor celor trei secțiuni, este cunoscută în ebraică sub numele de „Tanakh”. Biblia ebraică este scrisă în ebraica clasică, cu excepția câtorva texte în aramaică.

Biblia creștină conține Vechiul Testament, conținând cărțile Tanakhului, la care se adaugă pentru anumite biserici și diferite alte cărți (în general în lb. greacă), denumite și cărți deuterocanonice sau apocrife, și Noul Testament, alcătuit din cele patru Evanghelii plus Faptele Apostolilor (al doilea volum la Evanghelia după Luca), Epistolele pauline, Epistolele catolice și Apocalipsa. Numai 8 din cele 27 de cărți din Noul Testament sunt scrise în mod cert de autorii cărora le sunt atribuite..

Despre ediția 1819, Sankt Petersburg, vezi: Calendar Național, editura Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, 1999, p.282-283

Biblia în limba română

Prima traducere a Vechiului Testament în limba română este Palia de la Orăștie, tipărită în 1582 cu sprijinul unor nobili reformați. Prima traducere integrală a Bibliei în limba română este Biblia de la București, tipărită în 1688.Al. Piru, Istoria literaturii române, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1994. p. 14 A doua traducere integrală este Biblia de la Blaj (1795). Denominațiile neoprotestante folosesc Biblia Cornilescu, din 1921. De remarcat că traducerea Cornilescu a fost inițial acceptată de Biserica Ortodoxă, prima traducere a lui Dumitru Cornilescu a apărut cu binecuvântarea patriarhului României, fiind ulterior respinsă de Biserica Ortodoxă. Criticii din vremea publicării ei au considerat-o „net superioară oricărei alte traduceri, fiind prezentată într-o limbă suplă și curgătoare, care lipsește oricărei alte traduceri.”Alexandru Măianu Viața și lucrarea lui Dumitru Cornilescu

Concepția despre Biblie bazată pe Sola Scriptura Biblia drept cuvânt revelat al lui Dumnezeu Deși cei mai mulți creștini consideră Biblia a fi Cuvântul revelat al lui Dumnezeu (sau că autorul ei este Dumnezeu însuși), bazându-se în mod special pe mai multe citate din Biblie: „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (), „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (), „căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (), „Domnul a vorbit” / „Cuvântul Domnului a vorbit”, acest lucru nu poate fi demonstrat științific. Pe de o parte, unii creștini se bazează pe o logică circulară (premisa prin care se încearcă să se demonstreze un fapt având ca dovadă faptul însuși): „Biblia este cuvântul lui Dumnezeu pentru că așa scrie în Biblie, iar ceea ce scrie în Biblie trebuie să fie adevărat pentru că este cuvântul lui Dumnezeu”.

Doctrina infailibilității Bibliei Unii creștini afirmă infailibilitatea Bibliei (definiția lui Wayne Grudem): „Scriptura, în manuscrisele sale originale, nu afirmă nimic contrar faptelor obiective”. Un alt teolog consideră acestă definiție „mai simplistă”.

Argumentul este deductiv: Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate minți. Conform lui D.M. Beegle, cei care cercetează Biblia inductiv (nu deductiv) nu pot fi de acord cu lipsa de greșeli a ei.

Conform unor creștini, doctrina infailibilității Bibliei își are sprijin și în sursele exterioare Bibliei, cum ar fi scrierile istoricilor romani, care atestă, spre exemplu, existența lui Isus Hristos. Ei privesc anumite versete din Vechiul Testament drept profeții cu privire la Mesia (identificat de creștini cu Isus Hristos), ceea ce le întărește convingerea de infailibilitate a scripturii, considerând împlinirea acestor susțineri creștine drept miraculoasă. Din punct de vedere al studiilor biblice afirmația că Vechiul Testament ar fi proorocit vreodată ceva despre Isus nu este un adevăr istoric, iar puținele legături dintre biografia lui Isus din Noul Testament și imaginea lui Mesia din Vechiul Testament au fost inventate de creștinii deja convinși că Isus era Mesia. Alte coincidențe provin din interpretarea drept proorocii ale unor versete care nu constituie profeții, sau ale unor versete care sunt proorocii, dar nu menționează cuvântul Mesia.

Susținătorii literalismului biblic „neagă ideea că infailibilitatea și lipsa de greșeli ale Bibliei ar fi limitate doar la teme spirituale, religioase sau de mântuire și nu în domeniile istoriei sau științelor empirice. Noi negăm că ipotezele științifice despre istoria Pământului pot fi folosite legitim pentru a răsturna învățăturile Scripturii despre crearea lumii și despre potop.”

Semnatarii „Aserțiunii de la Chicago asupra lipsei de greșeli a Bibliei” afirmă că deoarece nu mai există manuscrise originale ale Bibliei, cele care există azi nu pot fi privite drept lipsite de greșeală."Chicago Statement on Biblical Inerrancy", Journal of the Evangelical Theological Society vol. 21 no. 4 (December 1978), 289-296.

În ce privește creștinismul, termenul de bibliolatrie este folosit într-un sens derogatoriu referitor la cei care fie au o devoțiune extremă față de Biblie, fie susțin o accepțiune foarte severă a doctrinei lipsei de greșeli a Bibliei. p. 307

Majoritatea creștinilor și a evreilor nu practică interpretarea literală a Bibliei conform metodei Sola Scriptura.