Zilot Românul

thumb|250px|right|Orașul București în vremea lui Zilot Românul

Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță) (n. ~ 27 decembrie 1787, București – d. 12 noiembrie 1853, București) a fost un istoric, jurist, poet și cronicar român. A scris istorii în versuri și în proză ale Țării Românești din timpul lui Constantin Hangerli (1796) până la Răscoala lui Tudor din 1821. Prima parte, intitulată „Domnia lui Constandin Vodă Hangerliul” a terminat-o în 1800, la o „copilărească vârstă”. Alte lucrări mai de seamă ale sale au fost o cronică în versuri despre „Anul 1848” și un poem alegoric numit „Dăslușire”.

Crezul său ca istoric și l-a exprimat într-o poezie celebră, intitulată chiar „Definiția istoricului”:

Cronicile sale au fost publicate întâi de B. P. Hasdeu (1884), apoi de Gr. Tocilescu (1885 - 1891) și de G. T. Kirileanu (1942). O ediție mai recentă a apărut în 1996 cu studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel Dumitru Ciucă, cel căruia îi revine meritul de a arunca, prin cercetările sale, o nouă lumină asupra personalității lui Zilot Românul.

Identitatea reală a lui Zilot Românul

Multă vreme identitatea adevărată a lui Zilot Românul a rămas necunoscută, fapt care a lăsat să se întrevadă prea puține despre viața acestui scriitor. B. P. Hasdeu remarca: „Cine au fost autorul, nu se știe, căci «Zilot Românul» este învederat un pseudonim, care înseamnă «Românul Zelos»”B. P. Hasdeu, Înainte de Tudor Vladimirescu 1800 - 1821, Ultima cronică din epoca fanarioțiloru, reprodusă după manuscriptulu din Archivulu Statului din București, București, 1884, p. VI.. Motivul cel mai plauzibil al anonimatului lui Zilot este evitarea represaliilor din partea mai marilor înfierați în scrierile sale.

Primele încercări de identificare i-au aparținut lui Gr. Tocilescu. Inițial acesta a crezut că „sub pseudonimul de Zilot Românul se ascunde Ștefan Moru” și a adăugat „că cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înșelat”Gr. Tocilescu, Scrierile inedite ale lui Zilot Românul, în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, III, vol. V, 1885, p 64.. Într-adevăr, după alte investigații, ce vor fi detaliate mai jos, va comunica noile rezultate Academiei Române, în martie 1890. El considera acum că adevăratul nume a lui Zilot Românul a fost Ștefan Fănuță. Însă nu a mai apucat să-și publice rezultatele, fapt care i-a făcut pe Nicolae IorgaNicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688 - 1821), vol. II, București, 1969, p. 284, Ovid DensusianuOvid Densusianu, Literatura română modernă, ediția a IV-a, București, 1943, p. 123, Gh. AdamescuGh. Adamescu, Istoria literaturii române, București, 1913, p. 232 și George CălinescuGeorge Călinescu, Istoria literaturii de la origini până în prezent, Bucurelti, 1941, p. 189 să privească cu rezerve noua identificare, neștiind care au fost motivele pentru care a fost făcută aceasta.

Dintre cei care au încercat mai recent să identifice adevăratul nume al lui Zilot sunt de amintit Valentin Al. Georgescu: Ștefan Ioan MoruValentin Al. Georgescu, Un al treilea manuscris ieșean al „Manualului de legi” din 1766 al lui Mihai Fotino în „Studii”, XIV (1961), nr. 6, p. 150, n. 1, N. A. Ursu: tot Ștefan Moru (sau Mora)N. A. Ursu, Adevăratul nume al lui Zilot Românul, în „Limba română”, XVIII (1969), nr. 4, p. 313 și Al. Alexianu: T. Gh. Peșacov, însă identificarea din urmă nu ține seama nici de biografia cunoscută a lui Peșacov, nici de datele personale presărate de Zilot prin scrierile saleAl. Alexianu, Jos masca, Zilot, articol publicat post-mortem în revista „Săptămâna”, nr. 394 din 23 iunie 1978..

Cercetările lui Gr. Tocilescu

Ipoteza Moru

După ce a schițat toate datele ce se puteau extrage din opera lui Zilot, Tocilescu a reușit să afle doar prenumele scriitorului, Ștefan. Pornind pe firul manuscriselor de la Academie, prin 1884 a purtat o discuție cu Al. Odobescu, cel care le-a depus în arhivă. De la el a aflat că manuscrisele provin de la Iancu Văcărescu, ce la rândul lui le avea de la un anume Ștefan Moru, ca la 60 de ani, care pretindea că-s ale lui. Moru nu voia să le lase pe mâna fiului său neștiutor de carte, spre a nu se risipi. Odobescu l-a chemat pe acest Ștefan Moru vrând să discute personal cu el. Pus în fața manuscriselor, Moru le-a recunoscut ca fiind ale lui. Tocilescu a aflat însă că Moru se numea de fapt Costache, nu Ștefan; în plus, la 1861 Zilot ar fi trebuit să fi fost octogenar nu sexagenar. Totuși, Tocilescu a formulat o ipoteză îndrăzneață dar destul de șubredă: este posibil ca Odobescu să se fi înșelat atunci când și-a adus aminte de creatorul manuscriselor, acestea aparținând probabil tatălui lui Moru. Cum numele acestui tată nu este cunoscut, Tocilescu a presupus că el era acel Ștefan pomenit prin poeziile lui Zilot și și-a sintetizat concluziile în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, vol. V, din 1885. Totuși, dându-și seama că ar putea greși, și-a lăsat o portiță pentru alte ipoteze, menționând că „cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înșelat”.

Ipoteza (Ion) Fănuță

În 1889 Tocilescu a reluat problema, mergând la Ștefan D. Grecianu – un tânăr preot ce slujea la biserica Sărindar, specialist în genealogii. Acesta a precizat că într-o zi a auzit-o pe mama lui George Cantacuzino vorbind despre un anume serdar Fănuță sau Ștefănică, ce locuia în mahalaua Negustori. Cu aceste informații, Tocilescu a plecat la preotul Dimitrie, care slujise o bună vreme în mahalaua serdarului. La rândul său, preotul i-a îndreptat către Natalia Fănuță, mama maiorului Athanasie Fănuță și soția lui Ștefan Fănuță. Ajungând la ea, a întrebat-o dacă deține vechi documente de familie, iar Natalia i-a adus un ghiozdan de mătase pe care se afla scris „La cei cu știință și nezavisnici” și care conținea mai multe hârtii rămase de la soțul ei. „Deschizând, mare mi-a fost surprinderea când am recunoscut în manuscrisele și hârtiile din el aceeași mână a lui Zilot și cu semnătura: Ștefan Fănuță serdarul. Descoperirea era făcută”.Biblioteca Academiei Române, manuscris nr. 5149, f. 11. Printre hârtii se aflau și un număr de 38 de poezii scrise în perioada 1828 - 1847, pe care Tocilescu le-a copiat spre publicare. Ele au apărut abia în 1996.

Cercetările lui Ion Ionașcu

În 1938, cercetătorul de arhive Ion Ionașcu s-a ocupat cu studiul documentelor legate de mitropolitul Grigorie Dascălul, exilat la începutul secolului al XIX-lea din Țara Românească (întâi la Chișinău după care i s-a permis să stea la Buzău). Astfel a aflat că mitropolitul ținea corespondență regulată cu frații Bâțcoveni, aflați în țară. Preocuparea de căpătâi a mitropolitului era adunarea manuscriselor istorice și a cronicilor, pentru a le publica. La 20 decembrie 1832, pitarul Ioniță Bâțcoveanul îi trimitea alături de o scrisoare de răspuns „niște izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ștefan, care măcar că sunt și cu stihuri și cu unele cuvinte drepte, dar atingătoare, și poate să fie neprimite cugetului preasfinției voastre, eu însă le trimisei spre oareșicare idee sau poate dintr-însele să se facă oareșicare adunare de istorie.”. Ionașcu a concluzionat „în chip neîndoios” că „acel medelnicer Ștefan, scriitor de proză și versuri, este aceeași persoană cu anonimul cronicar Zilot Românul”. Căutând prin catagrafiile anilor 1829, 1830 și 1831, Ionașcu găsește doi medelniceri cu acest nume dar nu reușește să tragă o concluzie hotărâtoare asupra familiei lui Zilot Românul. Oricum, după cum se va vedea, din 1827 medelnicerul Ștefan devenise serdar; în plus a fost omis în catagrafiile din 1829 și 1831.

Indiciile din scrierile lui Zilot thumb|right|200px|Acrostihul cu numele „Ștefan” În poezia „Altele asupra nenorocirei mele cu grabnică văduvie”, rămasă inedită multă vreme, Zilot spune: „De aceea, ticăloase Ștefane, ajung atât, / Ajungă atâtea lacrămi, nu mai plânge amărât.”, iar în „Cum pre cer și pre pământ. Regulament vecinic” scrie: „Se depărtează serdaru Fănuță din slujbă, căci nu au primit să jure după Regulamentul Organic”. Prenumele „Ștefan” se mai regăsește și într-un acrostih, precum și în semnătura dedicației din fruntea „Manualului de legi” (copiat pentru Ștefan Conduratu). Un alt element hotărâtor în stabilirea identității lui Zilot se află în cronica despre „Domnia a treia a lui Alexandru vodă Suțul ce i se zicea și Dracache”. Cronicarul scrie la un moment dat: „Atunci, aflându-mă pus și eu de un cumnat al mieu, Fota(che) Prisiceanul, om cinstit și cu fire bună, ca...” însă, nedorind să se deconspire prin acest amănunt, înnegrește textul îngroșat mai sus și scrie deasupra „o rudă a mea”. Tocilescu a reușit să descifreze doar „un cumnat al mieu”, nefiind bine șters, însă numele cumnatului a fost imposibil de citit. În urma unor analize moderne, prin fotografierea manuscrisului în infraroșu, s-a reușit „recuperarea” numelui. Atât din mărturisirile Nataliei Fănuță, cât și dintr-un document scris de Ștefan Fănuță, rezultă că acesta din urmă avea o soră, Smaranda, căsătorită cu Fotache Prisiceanul: „viind soru-mea, dumneaei Zmaranda Prisiceanca, soțiia răposatului Fotache Prisiceanul biv căpitan za lefecii...”.

Una dintre poeziile lui Zilot, datată 5 mai 1840, precizează: „Dar de patruzeciuri, / Cu din cincizeci civerturi / Acum împlinind”, ceea ce înseamnă că la acea dată Zilot avea 52 de ani și 6 luni, lucru care corespunde întrutotul cu datele cunoscute despre Ștefan Fănuță.

Nu în ultimul rând, cercetările au arătat că scrisul lui Zilot Românul și cel al lui Ștefan Fănuță sunt identice.

Viața

Potrivit cercetărilor lui Marcel Dumitru Ciucă, Ștefan (Ioan) Fănuță se naște în jurul datei de 27 decembrie 1787 la București.

Despre înaintașii săi, Zilot scrie: „moșii miei, și de n-au fost în vederea cea proastă atâta slăviți, dar în tainica vedere au fost prea slăviți, pentru că toți au stătut, unii, parte bisericească – preoți, duhovnici vestiți, clirici la scaunul Mitropoliei țării aleși – alții, dascăli slovani și rumâni, și mai toți adăpați oareșice și de latinească și de elinească.” Tatăl său a fost Ioan starostea, acesta slujind țara timp de peste 40 de ani în diferite slujbe politice și ajungând chiar, de patru ori, să îmbrace caftanul marilor boieri. Între 1790 (înainte de 2 iunie) și 13 august 1796, Ioan îndeplinește funcția de mare staroste de negustori, foarte bine plătită. Este pomenit în acte fie ca Ioan Dobrian, fie ca Ioan Popovici. Într-o epocă în care prezența numelui de familie nu era obligatoriu, această fluctuație, în opinia cercetătorilor, nu e neobișnuită. Primul nume ar fi cel al locului de baștină al tatălui Ioan, iar cel de-al doilea ar desemna meseria bunicului. Bunicul lui Ștefan a fost Fănuță, de la care își va trage și numele de familie. De altfel, Ștefan se semnează fie „Ștefan sin Ioan starostea”, fie „Fănuță sin Ioan starostea”.

În anii copilăriei va trăi cumpătat și va învăța elina de la dascăli greci. Pe la 1800 scrie prima sa cronică, intitulată „Domnia lui Constantin vodă Hangerliul”.

După vârsta de 15 ani Ștefan va pleca de la casa părintească încercată de greutăți și lipsuri, intrând în slujba clucerului jurist Ștefan Conduratul, de la care învață „ale patriei trebi și obiceiuri”. În mai 1802 se va refugia la Brașov, existând zvonuri cu privire la o incursiune a pasvangiilor. Se întoarce la București după trei luni (în jurul datei de 10 iulie) și își continuă slujba. În această perioadă copiază pentru stăpânul său „Manualul de legi” al lui Mihai Fotino, operațiune terminată înainte de 1811. La această dată, Ștefan Fănuță ajunge să ocupe funcția de logofăt de-al treilea.